Sunt obosită, sfârșită, epuizată, anxioasă. Sunt o ratată din toate punctele de vedere. În faptele bune am pus patima și am sfârșit făcând rău sau smintind. În loc să-i apropii de credință mai mult i-am depărtat (familie, prieteni). Lupt cu morile de vânt. Patimile fac ce vor cu mine, rugăciunile mele când le fac, sunt reci și apatice și...
Simt că am eșuat în toate domeniile vieții și mă simt responsabilă pentru familia mea. Cred că dacă m-aș fi împodobit cu farduri, ojă, dacă aș fi umblat cu bărbați le-aș fi atras atenția mai mult și poate i-aș fi întors. Nu mai am putere și mereu am fost slabă ca să fiu un soldat al lui Hristos până la capăt. E greu, foarte greu. Nu găsesc în mine puteri să o iau de la început fiindcă de prea multe ori am luat-o de la început sfârșind în aceeași groapă a mizerie și răutății. Ar trebui să lupt toată viața cu mine, cu ceilalți, sperând că la capătul ei voi fi în brațele Domnului? Eu asta doresc. UNICA MEA DORINȚĂ e să fiu cu Domnul alături de toți oamenii, și cei născuți și cei nenăscuți și să ne iubim și să-L iubim pe Domnul. Eu sunt o lașă patetică și nu pot face nimic. Nici măcar intențiile bune nu sunt în totalitate bune, sunt barcă eșuată pe-un țărm ostil. Anybody care?
Eu