Maică,
Intru uneori într-o zonă aspră din mine, cumva așa ca o legumă, ca umărul meu drept lăsat (am scolioză), în care nu pot sau mi-e foarte greu să strig la Domnul. E o stare de paralizie și apatie în care nu mai vreau nimic. Știu că ați răspuns odată unei fete cu o problemă asemănătoare spunându-i că e ego-ul care nu mai are cu ce se hrăni și care e „stângace” acum... și nu știe ce să facă fără consolare. Oare e același lucru și la mine?
De aici și toate stângăciile mele din perioada asta? Timiditatea în anumite situații pe care altădată nu o simțeam pentru că acționăm doar în virtutea ego-ului și așa mi se părea normal.
Vedeți, scriindu-vă, descopăr că aveam răspunsurile în mine, așa cum ne-ați spus și dumneavoastră, dar așa, întinzându-le pe hârtie, mi le aduc în partea conștientă. Și mai e ceva: eu nu cred că răspunsurile sunt în mine, sau nu vreau să cred asta, de-aia nu „apelez” mai întâi la mine, la inima mea când nu știu sau nu înțeleg ceva. Mi-e frică să îmi pun întrebări, de frică aceea că nu o să găsesc răspunsurile corecte. Poate e din frica pe care am avut-o când eram mică și făceam meditații cu tata la matematică și ochii lui mari și căprui, fioroși și nemiloși mă priveau așteptând răspunsul. De atunci nu mai știu nimic; mă înmoi toată când mă întreabă cineva ceva (chiar dacă, de-a lungul timpului am mai învățat eu mecanisme să nu arăt asta). De aia tremur când văd că nu înțeleg ceva, că nu știu ceva. De atunci trebuie să înțeleg tot și foarte bine, căci asta îmi dă impresia că îmi dă putere. Nu pot să las lucrurile într-o discuție fără să înțeleg absolut tot ce exprimă celălalt, și eu oricum înțeleg mai greu, pentru că concentrarea îmi e foarte slăbită și capacitatea de a asculta îmi e mult îngreunată de vocile minții, de propriile gânduri. De aceea am tendința să pun mereu întrebări multe, uneori idioate, sau hai, naive, din nerăbdarea de a înțelege lucrul respectiv, chiar dacă e un lucru banal și aș putea să trăiesc și fără să înțeleg chestia respectivă.
Și încă ceva mai vreau să vă împărtășesc, Maică. Zic și eu ca băiatul gelos că sunt geloasă – într-un sens bun, cu admirație – pe toți aceia care își scriu scrisorile de „rămas-bun” către părinții lor. Mie nu-mi dă încă mâna să o fac. Am început acum câteva săptămâni o scrisoare către mama și am avut așa o rușine, o silă și o îngreunare, chiar dacă mâna mergea. Oricum mi s-a părut când am recitit-o că am scris multe lucruri inutile, amănunte... Deși așa am simțit atunci. Dar nu pot să scot din mine ce am de zis către mama, parcă mă ține și gândul că „așa gândești tu despre mama ta?” și nici nu mă pot raporta la ea prea definit... Și nu m-am detașat cumva de ea cu dragoste, astfel încât să îi văd pe amândoi părinții ca pe niște individualități distincte, nu ca făcând parte din „marsupiul” meu de codependentă. Îmi doresc mult să reușesc să scriu aceste scrisori, să trec în revistă toate mișcările sufletești care s-au petrecut în mine în toți acești ani, toată furia, ura, dorința de răzbunare, dar și dragul, și să mă detașez de ei, să mă împac cu ei. Am ajuns așa la o altă întrebare pe care voiam să v-o pun: cum voi ști că m-am împăcat cu ei? Cum voi ști că i-am iertat?
Deja Domnul lucrează, „l-a adus” pe tata cred că la prima Liturghie din viața lui. Mama nu-mi mai reproșează nimic în legătură cu vestimentația sau machiajul.
Poate că va fi un sentiment tainic, o confirmare lăuntrică dar puternică, ca toate din lucrarea Lui... Poate peste un an, sau doi, poate mai devreme... Răbdarea îmi lipsește și aș vrea câteodată să „se termine de dus crucea”, sau măcar să deslușesc mai bine și mai degrabă ce se întâmplă înăuntrul meu...
Cam atât am avut să vă spun în seara asta. Nu prea mă pricep să închei lucrurile, scrisorile și orice, dar puneți dumneavoastră binecuvântare să nu mă „certe” vocile că nu v-am scris tot ce aveam pe suflet...
Rugați-vă și pentru mine, Maică!
Cu drag,
Ioana
Ioana mea iubită,
Eu nu pot să răspund la întrebările tale pentru că, așa cum și spui, ele sunt în tine, sau te așteaptă pe cale. Ție nu-ți mai sunt de nici un folos răspunsurile de cuvinte, pentru că nu ai făcut încă tot ce ai știi. Ai nevoie de răspunsuri existențiale pe care le poți primi numai și numai trăind și contemplându-ți trăirile pentru a le arăta și oferi mereu lui Dumnezeu. Ai nevoie să vrei să devii răspunsul viu la iubirea lui Dumnezeu.
Pentru asta ai nevoie să faci ce încă nu ai făcut. Mă rog pentru tine și am încredere, dar numai tu vei alege când și cum vei trece la faptele de care deocamdată fugi alungată de voci care vorbesc altă limbă decât cea a iertării și iubirii.
Cu multă dragoste și înțelegere, dar și cu încredere,
Maica Siluana