Mulțumesc mult pentru mesajul tău care îmi atrage atenția că în acel răspuns al meu nu am precizat că dorința de a ne vedea „toate păcatele” e foarte periculoasă și poate fi prilej de mare cădere venind dintr-o mândrie ascunsă deliberat sub o falsă smerenie, sau necunoscută din cauza lipsei de îndrumare duhovnicească. Mulți care au pornit pe această cale fără ascultare de duhovnic și de sfânta rânduială a Bisericii au sfârșit fie în deznădejde și renunțare la lupta cea bună, fie în tulburări emoționale care ne îndepărtează de calea simplă și cuminte a dobândirii bucuriei sfinte, pas cu pas și numai cu mila Domnului.
Noi să acceptăm că suntem păcătoși, fiecare în parte, cel mai mare păcătos (păcătoasă), fără a pretinde că ne cunoaștem păcatul, ceea ce știm că aparține sfinților, celor ce au învățat, prin mari nevoințe, să „nu alunge Duhul Sfânt” și să „atârne de mila Domnului clipă de clipă. Credem și mărturisim că suntem păcătoși pentru că nu avem Duhul Sfânt în noi în mod simțit și conștient și nu facem ce ne spune Domnul că fac cei ce-L iubesc pe El. Dar nu deznădăjduim pentru că și noi suntem chemați la Bucuria Sfântă și știm Calea și învățăm mereu și mereu să înaintăm pe ea.
Așadar, primul pas pe Cale, pentru noi, cei „foarte mici” ai Domnului, este să învățăm să fim onești cu noi înșine: să ne privim pe noi înșine și să acceptăm doar ceea ce vedem și asta să mărturisim, asta să oferim Domnului spre curățire și vindecare. „Firele” despre care vorbesc sunt exact ceea ce „prindem” ca păcat, ca străin bucuriei pe care o simțim când suntem „ascultători” ai Duhului ce ni Se dă prin împlinirea Poruncilor și Sfintele Taine. Oferind Domnului acest „puțin” al meu, de fapt tot ce simt eu acum că e păcat, intru în Sfânta Taină a Pocăinței prin care învăț să intru în Împărăție și să mă simt fiu al Ei.
Mai concret, când „te bucuri de răul altcuiva”, de exemplu, cu o simțire lăuntrică foarte fină, dar sesizabilă, îți dai seama că e păcat. E suficient să recunoști asta, fără să-ți aduci argumente „de ce”, fără să acuzi sau să te acuzi, repetând căderea Protopărinților. Tot ce ai de făcut este să arăți asta Domnului, să-I dai să ridice de la tine povara acestui păcat și să te vindece. Să-ți vindece puterea sufletului cu care lucrezi acest păcat. Făcând astfel Harul va lucra și, înaintând pe Cale, vei sesiza pericolul căderii în păcat încă din „faza momelii” când ai simțit invidie. Sentimentul invidiei nu e păcat, e urmarea păcatelor mai vechi pe care nu le știi. E un sentiment țâșnit din dorința de a fi și tu ca cel invidiat parazitată de frica de a nu putea sau de lenea de a face efortul pe care îl face acela. Acestea fiind aduse la lumina conștiinței hrănită de harul pocăinței, le vei birui și vei avea „har peste har”. Și, cu fiecare plus de har pe care îl dobândești, dar mai ales, îl păstrezi, înaintezi pe Cale și intri tot mai adânc și mai statornic în bucuria simplă a celui ce se știe iubit și ajutat să se vindece și să crească.
Părintele Simeon Kraiopulos, spune că „mintea omului e ca un pepene în apă” și că partea mai mică, aflată deasupra apei, corespunde conținutului ei de care suntem conștienți, iar cealaltă, de sub apă, mult mai mare, corespunde conținuturilor minții noastre de care nu suntem conștienți. Când oferim Domnului „toată viața noastră”, dacă suntem onești, Îi arătăm și dăm ceea ce știm și putem. Asta este ca și când ai tăia partea de pepene aflată deasupra apei. Ca urmare, pepenele se va mai ridica scoțând o nouă parte deasupra. Tăind-o și pe acesta prin cunoaștere și oferire Domnului, „pepenele” se va ridica iarăși și tot așa până va rămâne din el doar o parte care va pluti pe apă fiind cu totul la vedere. Aceștia sunt sfinții care nu mai au subconștient, nu se mai ascund cu nimic de Domnul, dar care, în viață fiind, încă mărturisesc a fi „mari păcătoși”.... Mare e taina pocăinței! Și minunat „meșteșugul” ei!
Pune acest început bun în fiecare zi, Copila mea, și harul Domnului nu te va lipsi de mângâierea și ajutorul de care avem atâta nevoie.
Cu dragoste și binecuvântare,
Maica Siluana