Sărut mâinile, Măicuță!

Știți, Măicuță? M-a luat cu disperare zilele trecute. Mă chinui de amar de vreme să găt Seminarul, să... mai trist e că într-un fel mi-am amânat viața în toată perioada asta: totul era pentru „când termin”. Număram sesiunile, insighturile care mă luminau, balaurii care cădeau, fluturii de la stomac care se potoleau, tremurul convulsiv de frică cum scădea... și pe când credeam că am ajuns la un sfârșit am ajuns la un început. N-o fi bai și n-oi muri din asta... dimpotrivă. Dar, disperant pentru mine a fost că era un început ca de la capăt. Cred că am ratat punctul. Mi-am spus tot timpul cât am făcut Seminarul: „Uite, e clar că am „buba”, sunt, „bolnavă” trebuie să mă fac bine, am nevoie să mă simt sănătoasă...”
- Hai la concert de jazz! - Nu! Eu stau în sanatoriu să mă fac bine!
- Hai să-ți mai iei un contract (de lucru)! - Nu! Îmi trebe timpul pentru sanatoriu! Să îmi ajungă banii doar de facturi, atât.
- Planifică-ți și tu... diverse: vacanța în Grecia, pentru că ți-o dorești de atât timp, programul de săptămâna viitoare să fii mai organizată cu timpul tău și prin urmare eficientă etc. - Nu! Nu știu dacă îmi va permite programul de „recuperare”, el are prioritate zero.
- Speră și tu că vei avea într-o zi familie și copii! - Nu! Nu știu dacă este recomandat în program.”... și tot așa.

Am plecat capul încă o dată, mai adânc și mult mai lin, și... le voi duce „împreună” de aci încolo. Pe cât pot... Din viața mea face parte și „boala” mea. Teoretic cel puțin și tot sunt responsabilă, dat fiind că știu că neacceptată nu va putea deveni vindecare... Poate asta m-a încrâncenat atâta și atâta vreme: să SCAP de ea odată. Adicătelea, mi-a picat o omidă pe grumaz pe când mă relaxam sub un copac și dau repede din mâini și din picioare să scap de ea. Ei, na?! Vezi tu, copilu', că e diatamai... „virusul”, ia-o încet să nu te prăpădești tu înainte să „scapi” de ea!

Când am început și multă vreme nu m-am uitat stânga și nici dreapta mai mult decât cu coada ochiului. Doar la plânsul miculuț și atât de slab perceptibil din mine. Tot pe firul ăla merg. S-a schimbat peisajul, și în afară și înăuntru, și poate mai bine o broască țestoasă decât un iepure sprinten, ce știu eu! E bine că nu mă mai întorc. Între înapoi, care știu prea bine cum îi și nu-l mai vreau, și înainte, care începe să se întrezărească și asta direct proporțional cu presiunea necunoscutului dat la o parte, tot mai bine înainte. Nu e prima oară când aleg asta.

Iar m-am luat cu vorba pe taste!

Vă sărut mâinile dragi! Sper la vești mai bune!
N.N.