Să am răbdare să mă coc

Versiune tiparTrimite unui prieten

Simt, în adânc, în spatele a tot şi a toate, un refuz, nu cu ură sau cu revoltă, ci simplu, calm, al acestei lumi (poate de aia îmi apar uneori ca o ratată - păi dintr-un punct de vedere aşa e: chiar am ratat lumea asta). Lumea asta mă refuză, (ne refuzăm reciproc..?!) şi astfel mai reală şi mai posibilă îmi apare acum calea mânăstirii.
Uneori fac nişte lucruri foarte uşor, văd că e harul Domnului cu mine, parcă mâinile lucrează singure, iar alteori mi-e greu să fac aceleaşi lucruri, adică le fac până la urmă dar mai cu greutate şi împrăştiat.
Doamne, abia aştept (sau omul vechi din mine) să greşesc un pic cu ceva, în ceva, într-o părere şi orice  ca să trag concluzia că nu e bine pe calea Ta... sau că nu asta e Calea...
Ceea ce m-a adus „concret” aici, spre calea asta a fost faptul că nu am avut puterea de a-mi fabrica trucuri prin care să îmi ascund răutatea, invidia etc.
Am avut „acces” mai mult la inimă şi subconştientul meu din cauza bolii.
Faptul că „ceva m-a adus aici”, nu înseamnă că libertatea mea nu e completă? Cum s-a putut, Doamne, să dai mai multă „putere” oului decât găinii? Copilului decât părintelui? Nu ar trebui copilul să se supună părinţilor, să ia şi să înveţe de la ei credinţa în Tine? Ce „anormalitate” e şi asta? Ştiu că mai sunt cazuri în istoria sfinţilor, de exemplu la Sfânta Parascheva sau alte sfinte care îşi lasă familia necredincioasă, şi vin la tine. Eu văd că „nu am voie” să mi-o las, eu trebuie să stau cu ei zi de zi, pentru a mă smeri „din câte am înţeles”.
Uitarea e din frică. Din frica acumulată avem căderi de memorie.
Tot discursul adresat mamei/tatălui îl am pregătit în cap şi în inimă, şi stă asemenea unui caca gata să iasă pe „porţi”... (iertare)
Sunt nedreptăţită în fiecare zi aproape, Doamne. Mama spune că fiecare îşi ştie doar treaba lui, fără să ştie că fac curat în bucătărie în fiecare zi, ieri am şters praful în sufragerie, dau cu aspiratorul şi o ajut când îmi cere ajutorul. Relaţia mea cu familia se transformă în file de pateric. Poate că atunci când mi-a reproşat că nu am văzut că carnea ardea (eu mâncam - fiecare îşi ştie responsabilitatea lui, nu?), deşi nu simţeam niciun miros, puteam să îi spun fie: „da, mamă am văzut carnea, i-am pus şi capac dar am văzut-o că fierbe... trebuia să presupun că ţi-e rău şi că te-ai dus să te întinzi?” mă face să mă simt vinovată pentru ceva ce n-a făcut ea, adică nu mi-a zis să am grijă de carne. Asta îmi repugnă, când celălalt mă face să mă simt vinovată pentru ceva ce nu era responsabilitatea mea. Bun, asta ştiind, aş fi putut să ocolesc toate vorbele ei şi să zic: „ A ars? Vai, şi eu n-am simţit niciun miros că mă sculam eu”. Pentru a face asta, îmi trebuie, Doamne, înţelepciune. Şi înţelepciunea vine din smerenie. Te laşi „călcat în picioare”, te duci la Dumnezeu şi El îţi dă cuvânt. Eu nu am încă înţelepciune.
Aş vrea să îi spun mamei pe un ton ferm, dar chiar şi cu frică în gât numai să pot pronunţa cuvintele astea: „Mai lasă televizorul, că te îmbolnăveşte de cap, ia-ţi o carte de rugăciune sau orice carte vrei tu şi citeşte. Ajută-te cu ceva. Că asta mă supără aşa mult, mamă, că nu faci nimic pentru tine să te ajuţi dar te plângi şi ne faci nouă viaţa amară. Poţi să te ajuţi dacă vrei, poţi încă să ieşi din supărare, din tristeţe. Ai putea dacă ai vrea, dacă ai crede că poţi... Te rog mamă, încearcă mai mult, îţi poţi schimba viaţa, eu am putut...”
Acum „am intrat” sub razele Soarelui celui blând. Trebuie să am răbdare să mă coc.
Ioana

Înţelepciunea vine, cu adevărat, prin coacere la căldura Duhului Sfânt!
Am mare bucurie privindu-te pe Cale şi cred că te vei da curând cu totul pe mâna Celui ce nu vrea de la noi decât să ne bucurăm că suntem. Pentru asta e nevoie să facem o singură jertfă: să renunţăm la pretenţiile pe care le avem de la ceilalţi şi să ne ocupăm doar de schimbarea noastră. Şi tu ai inceput să faci asta!
Cu drag şi rugăciune,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar