Drăguță Maică,
Îmi cer scuze pentru că îți scriu - îmi imaginez câte e-mailuri primești zi cu zi. Pe mine mă cheamă Anda. M-am născut la Ploiești dar la nouă ani m-au adus părinții mei în America, la Boston. Am terminat Facultatea de Filozofie în luna mai, anul acesta. Părinții mei nu sunt religioși așa că am crescut aici cu libertatea de a-L căuta pe Dumnezeu singură. Am fost îndrumată de protestanți și de catolici: în liceu am început să citesc Biblia și să vorbesc despre Dumnezeu cu un grup de tineri protestanți iar la universitate (Iezuită) am vrut să continui acest grup de suport și am avut parte de un grup de nouă studenți și un preot catolic. Filozofia m-a captivat pentru că voiam să știu ce înseamnă viața trăită bine, ce înseamnă fericirea, și dacă întradevăr există Dumnezeu. Filozofia m-a îndrumat spre teologie și spre spiritualitate și rugăciune și, ulterior, spre viața religioasă. Am vorbit cu preoții de la universitate des despre Dumnezeu și viața spirituală, m-am dus în fiecare Duminică la biserica universității, și am citit multe cărți despre sfinții și teologia bisericii catolice. Cu toate astea am simțit mereu nevoia de a cunoaște Biserica Ortodoxă, biserica mea, în care m-am născut și botezat. Dar nu a fost ușor lucrul ăsta atunci: am fost la Sfânta Liturghie doar odată sau de două ori, de Paște.
În anul doi, mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit familia mea din România, cât de singură mă simt în lume fiind singură la părinți, cât de mult am nevoie de familia mea. Și m-am hotărât să mă duc și să stau trei luni (vara) în România. A fost o întoarcere minunată și îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru această nevoie în inima mea. Fiind religioasă și curioasă, am zis „da” când m-au întrebat niște prieteni de-ai mamei dacă vreau să merg într-un pelerinaj de vreo cinci zile să vizitez mănăstirile din Moldova. Și iar îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru această excursie. A fost prima „întâlnire” cu Ortodoxia după momentele puține și uitate din copilăria mea.

În anul trei, am fost patru luni în India cu un grup de studenți și profesori. Și m-am îndrăgostit de India! M-am îndrăgostit de viața lor care părea mult mai autentică și reală decât viața din America. M-am îndrăgostit de oamenii lor simpli și iubitori. M-am îndrăgostit de clădirile lor antice și natura pe care o vedeai și o simțeai în fiecare zi - m-am îndrăgostit de lipsa de modernitate și deșertăciune. M-am îndrăgostit de ospitalitatea oamenilor, de smerenia lor, și de blândețea lor. Și m-am îndrăgostit de credința lor în Dumnezeu, de respectul spre tradiție, morală, și ritual. Contrastul între India și America a fost și mai puternic când m-am întors la universitate. Am căzut într-o perioadă de tristețe, uscăciune și dor mai adânc decât cel dinainte. M-am rugat la Dumnezeu și m-am dus la biserică aproape zilnic. Nu mai știam rostul vieții mele în America, la școala din Los Angeles și în cărțile mele de filozofie. Nu părea nimic „real” sau autentic sau sfânt. Singurul confort îl aveam în rugăciune, de la Dumnezeu, și în biserică. Am început să mă întreb dacă oare vrea Dumnezeu să fiu maică. Viața religioasă părea din ce în ce mai dulce. M-am hotărât să „merg și să văd”: am plecat de la școală și m-am dus la o mănăstire de maici catolice contemplative (trapiste). Am stat acolo vreo patru-cinci zile. La sfârșit le-am rugat să mai stau dar ele mi-au spus (din ce îmi aduc aminte) că nu este posibil pentru că nu sunt confirmată în Biserica Catolică. Când am plecat de acolo am simțit o ușurință și o energie în suflet, dar în același timp o dezamăgire. Știam că viața aceea va fi un sacrificiu foarte mare pentru mine dar voiam să-l fac pentru că aveam mare încredere și speranță în Dumnezeu că mă va umple El cu iubirea Lui.
La vreo lună sau două după această experiență, m-am hotărât să mă întorc în India, să predau engleza la o școală întru-n sătuleț mic. Am stat vreo două luni și jumătate cu intenția să stau un an întreg. A fost și asta o experiență minunată pentru care îi mulțumesc Lui Dumnezeu din suflet. Acolo m-am simțit iubită, de folos: am învățat că pot și eu să mă iubesc pe mine însămi cum m-au iubit copii aceia. Am avut momente de nedescris în care am plâns și m-am rugat Lui Dumnezeu și am simțit evlavie pentru natură și viață. Acolo pentru prima oară, m-am îndrăgostit de un băiat. Dar a fost greu: eram foarte, foarte singură și nu am putut rezista mai mult. M-am întors la școală să termin facultatea.
Și așa după acestea am ajuns acasă la părinți, neștiind unde o să mă îndrume Dumnezeu. Am simțit nevoia de a fi singură, nu din nefericire, dar din nevoia de a mă cunoaște mai adânc, de a mă focusa spre vocația mea, spre credința în Dumnezeu, spre descoperirea drumului meu. Am citit și am citit, am gândit, m-am rugat. Din ce în ce mai mult am simțit nevoia de a mă sfătui cu un preot, de a mă întoarce la viața mea religioasă, singura cale care îmi poate da sens. Mi-am dat seama că nu am vrut să fiu confirmată în Biserica Catolică înainte să descopăr și să cunosc Biserica Ortodoxă cel puțin la fel de adânc cât am cunoscut-o pe cea catolică. Și mereu am simțit că Dumnezeu a făcut să mă nasc în Biserica Ortodoxă pentru o „cauză” neștiută încă de mine. Și așa am început să citesc despre Biserica Ortodoxa și să îmi doresc să mă duc la Sfânta Liturghie, să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Am ajuns așa cu voința Lui Dumnezeu la biserica Sfânta Paraschiva din Wakefield, unde este Preotul Simion! El m-a primit cu mare căldură și înțelegere! Și m-a îndrumat spre blogul HarrDelos. Și așa am ajuns să îți scriu Măicuță dragă. Deja am primit multe daruri de la Dumnezeu de când m-am dus la Sfânta Liturghie: daruri de rugăciune, vindecare de suflet și cunoaștere a sfinților Lui, mai ales pe Maica Domnului, Sfânta și buna și blânda Maica Domnului care se roagă pentru mine din bunătatea ei (că am multă nevoie!!)

Așa că îți scriu și ție, Măicuță dragă, pentru că o să vin în România în august și aș dori să vin să te văd și să vorbesc cu tine, față în față, dacă se poate. Nu știu ce să fac cu viața mea. Într-o zi, acum de curând, m-am rugat la Maica Domnului și la Dumnezeu pentru claritate despre ce aș putea să fac, sau la ce mă cheamă El să fac. Aș vrea să mă duc într-un loc lângă pădure, lângă munți, în natură, departe de modernitate, un loc liniștit, tăcut, simplu, ascuns - probabil în România, poate într-un sătuleț. Să fiu lângă o biserică sau mănăstire cu maici și cu monahi. Și acolo să ajut și eu cu „mâinile” mele cum oi putea și pentru ce este nevoie: pot să gătesc, să fiu ghid pentru călători sau pelerini, să predau engleza, să ajut cu munca de afară pentru mănăstire sau biserică, să traduc texte sau scrieri din română în engleză. Mi-e îmi place să și cânt și mi-ar plăcea să învăț cântece bisericești de la maici și să pictez icoane. În același timp vreau să cunosc Biserica Ortodoxă mai în profunzime: despre viețile sfinților, despre rugăciune, despre Sfânta Scriptură, despre tradițiile și sărbătorile bisericii. Mi-ar plăcea și să învăț greacă biblică dacă se poate.
Ideea de bază și dorința de bază este următoarea: a deveni o bună ascultătoare și dătătoare de sfaturi și vindecătoare de suflet (Domnul Iisus Hristos prin mine!) Adică vreau să am o inimă cât mai curată și goală pentru iubirea Domnului ca să pot să fiu purtătoare de iubire, de Sfântul Duh, pentru alții. Mereu mi-a plăcut să-i ascult pe oameni când sunt supărați și să-i ajut, să-i liniștesc, să le spun cât de mult îi iubește Dumnezeu! Dar îmi trebuie discernământul, îmi trebui multe. La universitate am studiat exercițiile de discernământ ale Sfântului Ignațiu. Poate pot să-i ajut pe tineri să-și găsească drumul și credința, cum am fost și eu ajutată s-o caut și s-o găsesc. Și, în cele din urmă, „eventually”, dacă Dumnezeu dorește, să pot să ajut și adulți cu probleme de relații, de credință etc.  Mama are încredere în mine că aș putea să fac lucrul ăsta; ea se sfătuiește cu mine de multe ori:  zice că am intuiție și capacitate de sinteză.
Sinceră să fiu, nu știu dacă aș putea vreodată să fac lucrurile astea: sunt încă foarte, foarte nepregătită. Dar vreau să fac ceva bun pentru Dumnezeu cu darurile pe care mi le-a dat. Nu vreau să le îngrop în pământ sau să îmi bat joc de ele. Dar, în primul rând, trebuie să învăț de la cine știe cum să Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima și cu tot sufletul și cu toată mintea și cu toată puterea și pe aproapele meu ca pe mine însămi - și pentru asta cred că trebuie să mă duc în România și să fiu, întru-n fel, „discipolul” cuiva. Am citit în Filocalie că nu este bine să ai prea mare încredere în ce gândești tu, că trebuie să te sfătuiești cu o persoană care știe, și sunt complet de acord, și simt nevoia să învăț de la cineva. Recunosc că nu-L cunosc pe Dumnezeu, că nu știu cum să-L iubesc, dar vreau, vreau atât de mult lucrul acesta. Nu știu dacă este bine: poate sunt prea lacomă, poate sper prea mult pentru mine, dar cred că asta vrea și El, să fiu bună și curată și sfântă ca El, precum vrea pentru toată lumea!
Mă scuzi că am scris atât de mult.
Cu speranța spre tine și spre Dumnezeu,
Anda Cristina