Nu pot vorbi cu nimeni despre ce voi spune aici... nu am curaj nici măcar la preot să mă spovedesc... consider că am greșit enorm... sunt căsătorită de mulți ani, copiii sunt deja la casele lor, am nepoți. Mi-am iubit soțul și copii și casa mai mult decât orice. Au fost certuri peste care am trecut de dragul de a avea familia mea, casa mea și bărbatul meu. În goana muncii pentru a avea cele necesare nici nu știu cum au trecut anii. Dar iată că acum, când am rămas doar noi doi și ar trebui să fie mai frumos, e insuportabil. El nu a crezut niciodată că există Dumnezeu (mi-e și frică să spun asta). De zece ani e groaznic. A devenit dependent de alcool, vorbește îngrozitor de urât, sunt făcută „albie de porci” de parcă nu aș fi om. Am îndurat toate astea cinci ani, timp în care am mers la biserică, m-am rugat, m-am împărtășit. Ei bine, nu s-a schimbat nimic... simțeam cum încep să cad psihic. Atunci am luat o hotărâre... să caut pe altcineva... un om bun cu frica lui Dumnezeu, cu care să pot purta un dialog, lângă care să-mi petrec restul zilelor. Lucru care îmi era imposibil de greu, pentru că nu făcusem asta niciodată... l-am cunoscut și iubit doar pe soțul meu... alt bărbat nu m-a atins... Am făcut acest pas foarte târziu, la vârsta la care nu m-aș fi gândit vreodată să fac așa ceva. Dar se pare că nu am găsit persoana potrivită... și uite așa am cunoscut mai mulți bărbați. O relație a durat chiar patru ani... o relație adulteră. Eu, care nu suportam nici măcar gândul la așa ceva... Mi-e frică MARE de Dumnezeu... nu am nici măcar curajul să mă spovedesc... acum sunt foarte bolnavă... uneori mă gândesc că e rezultatul comportării mele... mă întreb... mă va ierta Dumnezeu?
Anely
Draga mea Anely,
Din mesajul tău țâșnesc două sentimente foarte puternice: tristețe, rușine și frică. Mi se pare firesc să simți și tristețe și rușine pentru că ambele sunt puteri ale sufletului de care ai nevoie ca să poți deveni conștientă atât de situația în care te afli, cât și de calea pe care ai putea s-o urmezi. Tristețea te ajută să-ți plângi trecutul, să-ți „jelești” pierderile care nu sunt puține și nici nesemnificative. Numai să nu rămâi în ea, să nu înceapă să-ți facă plăcere să fii tristă și așa, să devii depresivă.
Rușinea e o putere, un dar făcut de Dumnezeu omului după ce acesta a căzut din demnitatea de împărat al creației. Ea, acum, îți arată că ți-ai pierdut din demnitatea pe care ai avut-o. Important este acum ce vei alege să faci. Poți să faci ca Adam care, rușinându-se că e gol, s-a ascuns de Dumnezeu între pomii raiului, sau să te arăți Lui cu credința că te va vindeca, te va spăla te va îmbrăca iarăși în haina cea curată și te va chema la ospățul pregătit pentru tine. Tu alegi! Dacă, de rușine, nu te spovedești, nu-ți trăiești pocăința până la capătul ei vindecător - care este primirea iertării de la Dumnezeu -, alegi să nu-ți redobândești demnitatea pe care o plângi. Dumnezeu te cheamă, te așteaptă te primește cu brațele deschise. Nu există păcate sau greșeli care să nu poată fi iertate.
Frica e puterea care te ajută să-ți construiești un viitor în care să te simți în siguranță. Pune te rog, aici, ca început, ceasul Judecății care nu înseamnă doar o dare de seamă a celor pe care le-ai făcut, ci și a felului în care te-ai bucurat de darul vieții tale. Asta te va reorienta.
Curaj, Suflet drag!
Dacă vrei, putem începe prin a face împreună Seminarul „Să ne vindecăm iertând”. E o modalitate de a pune început bun.
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana