Maica mea, ce mă mai prindeți! Mă bucur și eu că sunt „bine” un moment și îmi și trageți preșul de sub picioare!
Împotrivire
...Sufletul, tot cu rușine. Doare tare. Ceva trebuie să se întâmple, o schimbare autentică, nu superficială. Altceva decât ce a fost până acum. Tentative de curățenie perfectă am avut, nenumărate, dar niciodată n-au durat. Lipsește motivația interioară, care să mă miște să ridic o sticlă goală uitată pe jos. Dau cu ochii de Meșteșugul bucuriei. Deschid la întâmplare: „Majoritatea oamenilor care pornesc pe drumul cumințeniei, pornesc greșit. Pornesc de la capătul să nu mai facă ce vor. Adică am făcut ce-am vrut și am văzut c-am suferit, ia să nu mai fac ce vreau. Nu e bine. De ce? Pentru că trebuie să începem de la capătul acesta, de la iubire, pentru că numai iubirea ne va vindeca”...
Îi povestesc lui S despre „lupta” mea cu ordinea, dintotdeauna. Zice că am acuzatorul în mine, față de care mă revolt și de aia nu mă pot mobiliza. Da, e mama care spune: „nu ți se leagă nimic de mână”. Îmi sugerează să-mi aleg o jucărie care să-l reprezinte pe acuzator. Îi povestesc și părintelui. Părintele zice că nu-mi accept viața și rolul.
Nu cred că părinții își învață copii prin comportament cum să fie. Mama mea e ordinea întruchipată. Eu ar fi trebuit să fiu desăvârșită, la ce puteam să învăț de la ea – și nu de la ce spunea, ci de la comportament.
Sesiunea 8 și jucărie...
La liturghia iertării... îmi amintesc ceva ce nu mi-am mai amintit până acum: prin clasa a II-a - a III-a: ai mei aveau un cuplu prieten, cu doi băieți de-o seamă cu noi. Noi eram cuminți și învățam bine. Ei erau obraznici și nu prea învățau. La ei era mereu curățenie desăvârșită. La noi, ne chinuiam să ne strângem lucrurile din cameră și le mai înghesuiam pe unde puteam, când veneau musafiri. Unul dintre băieți descoperă o cravată sub pat. Cravata de pionier. Zice: „măi, dar ce fete cuminți și harnice și cum își țin cravata!” Îmi vine să intru în pământ de rușine. Aceeași scenă repetată de mii de ori, din copilărie. La liturghia iertării, ciudat, îmi vine să-i cer eu iertare, nu să-l iert pe el. Nu prea înțeleg, dar rog pe Doamne să ne ierte și să ne binecuvânteze pe amândoi. Pe seară, vorbesc din nou cu S și îi spun de asta, că am simțit să-i cer iertare. Și zice că așa și trebuia, că eu voiam să par fetița ordonată și n-am făcut curat, ci am făcut doar să pară curat. Uau! Rămân uimită de câtă viclenie poate fi într-un suflet de copil al vremilor acelea, fără televizor, fără muzică, fără internet.
La liturghie strig la Doamne cu pasul unu: De cel puțin treizeci de ani mă chinui să fiu ordonată, e timpul să accept că nu pot. Doamne, nu pot fi ordonată, vino Tu! Trăiesc sentimentul că nici El nu poate, că sunt incorigibilă la capitolul ăsta. Cum să accept acest inacceptabil? Doamne, ajută-mă Tu!
***
Jucărioară... merg să aleg o jucărie, imediat după sesiune. Nici una nu mi se pare potrivită. Până la urmă, ochii mi se opresc pe... un purceluș. Așa drăguț și simpatic, mă cheamă. Ăsta e. Abia apoi realizez că eu trebuia să-mi aleg acuzatorul. Acuzatorul meu e un purcel?!?! Îmi vine să râd și să plâng în același timp. Ce jalnic e! Partea din mine care mă acuză e chiar responsabilă cu menținerea stării de fapt. Mă acuză tocmai pentru că știe că în felul acesta, reacția e asigurată. Sticla aceea nu se va lega de mâna mea și nu va merge la coș. Și porcușorul meu se simte bine... Uaaau! Îmi dau seama că-l știu bine...
Epilog
În momentul acesta, mă uit la mine ca la televizor. Pun în fața lui Doamne toate aceste „descoperiri”. Nu știu ce (dacă) e adevăr în ele, dacă e important, dacă au vreo legătură, alta decât cea care le face cursive în povestea mea. Realizez că toată viața am vrut să-I fac pe plac lui Doamne, făcând curat. Eu, fără El, pentru El. El, tatăl meu acuzator. Apoi, de când am început să lucrez la mine, am început să-L chem pe El. Să mă ajute. Nț! Nu vrea! Realizez că la chestia asta nici măcar nu știu „cum să-L las pe El” să lucreze, că „e treaba mea”, e porunca mea.
Schemă de inadaptare: perfecționismul
Greșeală de interpretare: „a mă vindeca pentru totdeauna de dezordine” – de fapt, eu azi am nevoie să fiu ordonată. Azi am nevoie să-L chem pe Doamne, să-mi dea harul de a împlini această poruncă acum.
Am nevoie să accept partea mea dezordonată și... s-o iubesc! Doamne, cum poți să mă iubești dezordonată? Uite că poți. Talantul meu, în care Te întâlnesc pe Tine. Cum să nu Te resping când îmi arăți cum sunt? Cum să nu mă ascund de la fața Ta? Greu cu sinapsele astea vechi!
Nu dezordinea era problema, ci faptul că voiam să par ordonată. Viclenie. Slavă deșartă. Doamne nu mă lasă în asta. Mulțumesc. Doamne, vindecă Tu!
Cr