Acum sunt pe un drum cu tristeţe. Şi merg pe el. Şi îi cer la Doamne lacrimi şi suferinţă. 
Simt că în loc să mă înec în suferinţă ar trebui să dau colţul, să iau drumul de alături care e cu bucurie. Am de ales, dar de fiecare dată trec de legătura care duce la drumul bucuriei şi-i iau înainte pe drumul meu, plin de dor, de tristeţe, de ruşine, de nerăbdare, de nechef, de să vină mâine. 
Şi aşa fac de când mă ştiu. Şi niciodată mâine nu e mai bine. Ce plăcere morbidă îmi dă suferinţa. Că mâncarea pe care o tot mănânc aici plezneşte stomacul dar eu încă mai mănânc, pentru gustul ăla incredibil. Offf!!!!!! 
Măicuţă, spuneaţi că e un mare dar de la Doamne faptul că mă văd ca într-un film. Dar ce să fac cu darul ăsta? Cum ajung să fiu co-autoare în filmul ăsta? Că deocamdată scenariul nu îl scriu eu. Eu, asta care descopăr că traieşte pitită undeva în adânc şi căreia îi e frică să scoată capul. 
Îmi propun mereu să îi binecuvântez pe cei din jur. Dar mereu uit. Mereu uit. Şi îmi amintesc seara când pic în pat de oboseală. 
Ştiţi, mă uit aşa la mine şi râd singură de mine când văd că mă poartă Doamne în braţe şi mă comport de parcă aş merge singură. Sunt tare caraghioasă. Cred că şi Doamne râde de mine... nu de alta, dar mă mai trânteşte din când în când şi mă prind că nu pot să fac nici un pas singură şi atunci se umple sufletul meu de ruşine, umilinţă, recunoştinţă, uimire... da... multă uimire. 
E prea bun Doamne! Slavă Lui pentru toate. Eu acum am lăsat oleacă la o parte cheful de suferinţă şi mi-am dat seama ce frumoasă e viaţa mea. Doamne miluieşte! 
Abia aştept să vin acasă, să mă spovedesc, să stau în braţele soţiorului meu drag, să îmi fac o ciorbiţă lichidă lichidă şi să dorm în pace. 
Vă iubesc şi iertaţi-mă că vă împovărez mereu cu mesaje. 
Cu dor de departe de țară,
C. V.