Mi-aţi scris într-un mail să accept frica.
Și... m-am înfuriat teribil pe mine și am încercat să înţeleg combinaţia asta de cuvinte.
Admit, că mă ia gândul pe dinainte și nu raţiunea.
Am și scăpări.
Și în ziua aia, după ce am citit mailul mi-am zis "bine, bine, cum???"
Și înfuriată că reintrasem în cercu-mi vicios și am început să repet "Mi-e frică, frică, frică, frică, frică!!!"
"Sunt supărată! Sunt supărată! Sunt supărată!".
Și tot repetam, verbalizam. Și mă gândesc eu că ăsta e felul în care accept frica, dar fără să mă gândesc mai departe.
Adică cumva o "scoteam" din mine, verbalizând-o.
Văd că e o ditamai diferenţa între ele, dar e o chestie de fineţe foarte puternică și... subtilă.
Altceva nu înţeleg din a accepta frica și a nu primi gândul.
Prin a nu primi gândul înţeleg, a nu reintra în scenariu, a-mi crea propriile labirinturi.
Altceva nu îmi dau seama...
Și cu binecuvântare cât pot...
De luni când mi-aţi scris mailul ăla în care v-am scris despre grozăvia pe care am făcut-o, am încercat să merg aşa.
Și mi-am dat seama că... am nevoie de oameni sănătoşi la cap lângă mine, să nu fie bolnavi, pentru că... boala e boală.
Am văzut un film despre alcoolism, mă rog... dar cu un mesaj fain, da' mi-a dat o stare foarte ciudată și deloc bună, văzând codependența pe față din filmul ăla. Am nevoie de oameni care... să mă sustragă cumva din rolul meu, fiind, bănuiesc, de victimă.
Apoi, bănuiesc că mi-am dat seama că... mie mi-e frica să renunţ la frică.
Îmi pun scut de apărare drept frica, carapacea mea este frica.
Am impresia că... L de trei ani ştie că... frica o ferește de inevitabil, de abandon.
Adică... dacă stă cu frica în braţe este ferită de inevitabilul care se întâmplă mereu.
Adică prin frică, ea crede că nu se mai întâmplă abandonul.
Hmmm... îi este frică să renunţe la frică. Frica ține departe lucrul de care se teme cel mai mult.
Ăsta e mecanismul schemelor, sau... de fapt schema aşa apare: îţi "asumi" frica, ca să scapi mai uşor de trauma de care îţi este frică? Aşa se formează schemele aceasta de inadaptare, care la vremea respectivă nu au făcut decât să ne ajute să trecem mai uşor peste traumă?
Și constat că mie îmi este frică să renunţ la frică...
Adică... atunci când îmi este frică, mintea mea creează fel și fel de situaţii posibile de abandon, și mă orbeşte efectiv (câte țepe" nu mi-am luat și apoi îmi ziceam "DOAMNE, CÂTĂ PROSTIEEE! Te și miri de unde atâta la un singur om"), și creând varietatea aia de situaţii în cap, cumva stau liniştită că am luat în calcul varianta aia și parcă nu o să se întâmple, pentru că... probabil, preiau cumva controlul, preiau cârma și... încerc eu să evit tragicul.
Acum nu mă plâng, maică. Vă zic o constatare de-a mea, pe care am vrut să evit să o scriu, da' ca să mă întăresc pe mine însămi cumva, am zis să vă scriu. Am luptat zilele astea, adică... am încercat să intru sub litere, cuvinte, la sens și să... dansez niţel cu el, ca să ne cunoaştem mai bine.
Copilul din umbra