Draga mea Măicuță,
M-ați întrebat unde mai sunt și ce fac ...
Aici, măicuță scumpă! N-am luat deloc-deloc întrebarea ca pe o intruziune, cum vă temeți, ci m-am bucurat mult și ca un copil!!
La „ce fac” e mai confuz. Nu știu exact ce fac... mă strădui în continuare și mă îndoiesc că am ajuns la acel „crapă o dată!” și mi-e ciudă uneori. Mi s-a înfipt în creier că acum cea mai vizibilă „bubă” o am la relațiile cu sexul opus, fac săpături, mă mai învârt și în jurul cozii, sesiunea șapte... cred că de câteva ori în zi, mai ales seara și sesiunea opt... Uneori e în „gol”, alteori nu pot eu duce...

De la „ săpături” sunt și fișierele atașate...
Sunt și „ușoară” dar și „țintuită” încă, îndur dar îmi pierd și răbdarea, m-am lăsat de televizor și cu ajutorul televizorului care m-a lăsat pe mine mă înțeleg minunat acum cu pisica mea. O pomenesc și pentru că tocmai ce mi-a stat un pic în brațe și tocmai ce am înțeles cât de cuminte e. Acum înțeleg că tot ce îi trebuie e un pic de atenție de două-trei ori pe zi. De aproape nouă ani intram în panică, nu știam ce să-i fac și tot ce voia era un pic de atenție.
Asta trăiam și eu cu ai mei... și tot despre ei este acel rămas-bun. Tare greu l-am „scos”... și mai „bine” n-am putut...
*

Mamă, de tine mi se rupe sufletul. De toată suferința ta mută și dusă peste ani. Nu o înțeleg eu foarte bine însă bănuiesc că are legătură cu faptul că nu te-ai simțit iubită… ba cred pentru că nu ai primit iubire.
Pe când aveam vreo doi ani, bunica m-a trimis să te aștept la șosea. Nu am înțeles unde mă trimite și de ce mă alungă de lângă ea; strada era pustie și mie îmi era frică chiar dacă era zi. Dar am ascultat. Nu știam ce să fac la șosea și eram total confuză, pierdută. Când te-am zărit, reperele mi s-au refăcut brusc… pentru câteva minute. Am fugit spre tine… poate de frică. Pe măsură ce mă apropiam îți vedeam fața încruntată și cum bombănești ceva. Mi s-a părut „justificat” să întind brațele spre tine. Mamă, m-am gândit atât de multe ori la acel moment… nu, nu cred că din partea mea, a acelui copiluț de doi ani, a fost în acel moment o manifestare de dragoste. A fost un strigăt de ajutor din cauza fricii. A fost: „Ce bine că ești! Te recunosc, tu ești mama mea! Vai, măicuță, ce frică mi-a fost și ce pierdută m-am simțit până acum! Ia-mă în brațe și liniștește-mă și ai grijă de mine că eu nu pot!” Însă tu m-ai certat… și în nici un caz nu m-ai luat în brațe. Mi-a fost rușine, am înțeles că nu sunt în regulă dacă simt, și pentru că atât de mult contai, am încercat să îți intru în voie justificându-mă cumva că te așteptam pentru ce mi-ai adus. Știam, cumva că e rolul tău să îmi aduci ceva… așa mă învățaserăți. Nu înțelegeam de ce trebuie „să îmi aduceți ceva” însă vedeam că asta faceți. Era... o regulă. Îmi doream consonanță cu voi și astfel mă supuneam regulilor scrise și nescrise chiar dacă bolnave. Mi-ai dat punga cu jucării chiar atunci în stradă. Printre ele se afla o rățușcă galbenă. Cât timp tu continuai să mă cerți și să bombăni, atât de… devastată m-am simțit iar ochii mi s-au lipit de galbenul jucăriei… galbenul acela mă... lumina și încălzea un pic. Mai târziu, în jocurile mele rățușca avea mereu un accident, salvarea nu ajungea la vreme și ea murea. Te uitai cu tata stupefiată la jocul meu, probabil întrebându-te de unde știu eu de moarte și salvare… Nu conta de unde. Mamă, cred că rățușca aceea eram eu. Tu, dumnezeul meu de copil, ai fost nemulțumit de mine... mi-am înghițit și frica, și confuzia… și dragostea, tot ce ți-am oferit iar tu ai respins și neînțeles probabil, ce mai puteam face să îndrept lucrurile? „Să pedepsesc rățușca” că te-a supărat așa tare și că ți-a căzut din gratii. Îmi amintesc acum, pentru că m-am chinuit să îmi amintesc, cred că acel joc (aveam vreo patru ani deja) era de fapt un fel de a vă atenționa, de a vă cere ajutorul ca moartea aceea să nu se întâmple. Când îmi devenea clar că voi nu veți interveni în nici un fel, lăsam rățușca să moară. Știu, cine ar fi putut bănui că dintr-o întâmplare „atât de măruntă”… Întâmplarea putea fi una sau alta, și nu asta e ce e mai important. Undeva lucrurile ar fi „pocnit” oricum. Am eu vreo vină că… poate așa m-am născut, cu o sensibilitate anume? Eu zic că nu. Dimpotrivă asta e ce mă face azi specială, poate. Drumul acela înapoi spre casa bunicii, cu tine de mână… nu s-a mai întâmplat niciodată cu adevărat. Bunica mă alungase de lângă ea, manipulativ și zâmbind dominator, iar tu mă respinseseși și îmi „corectasei” comportamentul. Din acea zi mamă, eu nu mai m-am simțit „acasă” pe de-a-ntregul.
Aș fi vrut, mama mea, să mă poți iubi. Atât! Dar se pare că nici tu nu aveai de unde. Mi-e greu să îți pot spune „în față” fie chiar și într-o scrisoare pe care nu o vei primi, cât de mult m-au rănit bătăile tale, vorbele urâte spuse la furie, privirile urâte cu diverse ocazii și, mai ales, lipsa de sfat. Auzeam coerciție, pedeapsă, restricție… mai puțin pe unde e „în regulă” să o iau și de ce. Chiar aș fi putut înțelege, dacă mi s-ar fi acordat poate încredere că pot. Aș fi vrut măicuță, ca iubirea ta pentru mine să nu se manifeste sub formă de sacrificiu. Maică scumpă și iubită, nu de a-ți lua tu de la gură pentru mine aveam nevoie! Aveam nevoie să mă mângâi când mă lovesc și nu să mă cerți că „așa-mi trebuie dacă sunt tută, proastă etc”. Aveam nevoie să mă iei în brațe, să mă încurajezi, să îmi arăți drumul… n-aș fi murit de foame sau n-aș fi rămas neșcolită și fără facultate dacă tu nu mi-ai fi plătit toate cele. (și îmi amintesc cum treceai pe listele lunare până și banii de parfum…). Și, și dacă aș fi rămas fără facultate… mă uit la diplomă, mamă, acum. E ...rece. Și e unul din puținele lucruri pe care le am cu mine. Nu am dragoste nici acum, nici sprijinul cuiva alături sau vorba bună… pot spune că ...„investiția s-a realizat cu beneficiul scontat obținut”. Iar sacrificiul vostru m-a împovărat tot timpul. M-a făcut să mă simt vinovată de multe ori și să am pe umeri o responsabilitate imensă… era responsabilitatea vieții voastre… pe care tu, mamă, cel puțin ai trăit-o prin mine. Știu cât de dureros a fost că viața ta… s-a schimbat iremediabil la 18 ani doar pentru că bunicul nu ți-a dat acei foarte puțini bănuți cât pentru timbrul care-ți trebuia să te înscrii la școală mai departe... Nu bănuții nu ți i-a dat, știu. Nu ți-a dat șansa, încrederea… ți-a ciuntit viața… faptul că erai deșteaptă îl lăsa rece, poate chiar încurca planurile… nu știu. N-ai avut putere și resurse în tine să îl poți respecta și iubi în același timp cu a deveni responsabilă de viața ta. Și e tot ce ai putut. Oricum ai făcut ce ai putut mai bine. De asta ai purtat ranchiună surorii tale mai mici, mamă? Pentru că ea făcea întotdeauna cum voia?... Și, culmea, până la urmă mai și cădea în picioare ca pisica... parcă tu foloseai vorba asta despre ea.
Nu, mamă. Tu nu poți primi rândurile astea pentru că te-ar durea atât de tare. Și nu cred că ai putea primi că eu te iubesc oricum. Și nu din dorința de a te judeca fac asta, sau pedepsi, ci... doar pentru că sper că este sănătos pentru mine. Sau va fi… Îmi doresc să rup aici lanțul… să moară chinul o dată cu mine. Și… poate, să refac drumul acela înapoi acasă la bunica, cu tine de mână pentru a putea de unde să îmi iau rămas bun mai apoi.

Dragă buni,

Până de curând tu ai fost „perfectă”. Nu aveam nici cel mai mic reproș și nici acum nu am. Am doar nevoie să mă întorc și cu tine înapoi în timp, atunci în acea zi, pe când aveam doi ani. Pentru mine nu e nici exagerat și nici patetic. Acela e doar momentul în care a început un sfârșit. …Mămăița mea, tare mult trebuie să te fi durut pierderea fetiței pe care ai născut-o în aceeași lună în care mama mă năștea pe mine. Dar eu nu sunt ea. Și nici copilul tău. Sunt copilul mamei mele și a fiicei tale celei mari. Femeia care nu a avut alternativă decât să mă lase în grija ta primii trei ani de viață. Femeia care după ce m-a lăsat s-a îmbolnăvit… nu buni, cauza bolii ei nu era fizică. Degeaba ați mers cu ea pe la medici și pe la vraci… sau mă rog, poate nu degeaba. Poate era de ajuns să recunoașteți cu toții și inclusiv ea... ce simte. Atât! (de ce o fi fost în familia mea „interzis”/rușinos/patetic/nelalocul s… să său și așa mai departe să simți!?...). Toți medicii nu i-au găsit nici o cauză a bolii cu excepția deficitului de calciu și fier. Iar ea se ducea la serviciu, construia casa, clădea familie, își vizita copilul la țară… pe picioare. Pe când aveam eu cam un an, mama zăcea în pat, la tine în camera de iarnă, și știu că mama atunci a crezut că va muri. Ne-a povestit ea într-o zi. Doar că, la un moment dat, a putut deschide ochii și eu cu tata eram la căpătâiul ei. Eu nu îmi amintesc nimic… ea tot ce a mai povestit a fost că atunci a avut gândul că dacă ea se duce, pe noi doi ne lasă ai nimănui iar eu sigur voi crește fără mamă. Cineva cu „c” mare, i-o fi șoptit ei ceva care să o întoarcă la noi…
Știi buni, când m-ai trimis atunci de lângă tine, să merg să o aștept pe mama… nu cred că a fost un lucru bun. Eu „am înțeles” că mă alungi, că tu știi ceva ce eu nu știu, dar, orice ar fi, eu trebuie să mă duc. Mama s-a speriat când m-a văzut singură la șosea… Atitudinea ta buni a fost manipulativă și… am „primit” într-un fel… cum de fapt o făceai din poziția de siguranță de sine cum că tu ai dragostea mea și poate te și așteptai ca eu să spun că nu vreau să merg s-o aștept/sau văd pe mami. … Eu nu sunt Felicia, bunico. De asta mama nu a fost de acord ca tu să mă alăptezi. Pentru că EA e mama mea. Iar tu ești bunica mea pe care o iubesc mult-mult de tot. E cinic cum voi poate că mă împărțeați cumva iar eu, din acea zi, nici măcar nu mai eram „acolo”. M-am retras în lumea basmului, a animalelor, a cărților, a jucăriilor… și așa am rămas până acum, într-un fel. Știi, buni, Wandana, cățelul meu ciobănesc mare și negru… eu cu ea nu m-am simțit singură. Iar teritoriul nostru putea fi oricare, mai ales strada și câmpul, nu acasă, doar împreună să fim. Când mi-ați spus că a murit, pentru mine s-a oprit totul pe loc iar eu am rămas ca suspendată în univers. Eram din nou singură. Cu toată grija voastră, iubirea voastră nu a mai ajuns la mine nicicând prea bine sau clar. Și mai vreau să îți cer iertare bunico, pentru că nu am înțeles cât de important era pentru tine ca eu să accept să mă numești pe mine în testament ca singur moștenitor. Eu… nu eram „acolo”, nici singura care a rămas după tine, nu făceam parte cu adevărat din familie, doar știam că am voie să pășesc pe unde nu mi se interzice… și nimeni nu mai putea să îmi deseneze astfel de trasee obligatorii și cu capcane ascunse dacă plecam departe. Și am plecat mereu, tot mai departe… fizic. Aș vrea acum să pot pleca fără să mai car după mine toate poveștile, fără să nu mă simt în largul meu de câte ori mă întorc să vă vizitez. Mulțumesc că ai avut grijă de mine, că ai avut înțelepciunea să râzi și să relativizezi când lucrurile deveneau prea serioase și apreciez cum ai reușit tu, draga de tine, să păstrezi familia toată în balans. De la tine cred că am învățat să „umplu” orice casă cât să devină cămin. Îți mulțumesc în special pentru că m-ai făcut să mă simt specială doar pentru că sunt, și nu pentru că ar fi trebuit să fac ceva. Poate ar fi bine să îți mai spun și că m-am învinovățit pentru moartea ta, pentru că am stat cu tine în vara aceea și nu m-am prins că prezentai semne de diabet, ceea ce ți-a fost fatal la primul accident cerebral. Eram lângă tine și ascultam ce spui dar nu te auzeam. Tocmai trăisem un eșec profesional, din punctul meu de vedere, pentru că nu îmi reușise să… plec în Africa. Departe din nou și acolo unde, de altfel, se afla și omul pe care îl iubeam. Drumul meu spre „acasă” și spre dragostea râvnită se lungea, complica, devenea imposibil. Cum este de fapt și azi. Mă străduiesc bunico, din toate puterile mele, ca drumul acesta rătăcit să ia sfârșit. Și să pun alt început vieții mele chiar dacă mi-e atât de greu până la imposibil, să vă zic „rămas bun”.

Of, dragă tată,

Când eram foarte mică îți spuneam „tătuțu”. M-am oprit când tu ai comentat ceva de genul că acest apelativ nu are fermitate și forță, că e răsfăț peste măsură. Tată, îmi pari cumva inofensiv. Nu, nu am uitat deloc bătăile crunte pe care le-am luat de la tine. Nici că nu îmi spuneai niciodată de ce mă bați, nici ce am greșit, după cum nu îmi spuneai nici ce „ar fi bine” să fac. M-ai educat spartanic… bun! Dar fără repere. Mă uit la tine azi ca la un copil mare. Doar ce am vorbit la telefon: pe o chestiune foarte simplă era cât pe ce să se iște un conflict și de ce? Pentru că tu, tată, nu reușeai să spui ce nevoi ai tu sau măcar cum te simți vis-à-vis de modul în care să rezolvăm treaba aia. Am înțeles eu doar că „e ceva în spate” și am zis „bine, tată, facem cum vrei tu!”. Știu că m-ai iubit enorm, și asta știu mai mult pentru că atâta vreme cât am fost foarte mică, copilul din tine s-a simțit confortabil cu mine. Am avut multe jocuri preferate: de-a avionul, de-a prințesa și regele… și multe erau inventate de noi, mă rog, probabil că de tine. Pe măsură ce creșteam știai probabil că trebuie să fii tată și... ai fost un model de forță (dar nu de putere!), drastic, autoritar…îți spuneam în glumă Ginghis Han. Târziu de tot ți-am aflat povestea, tată. Să dăm pe cineva vina că atunci când comuniștii au preluat puterea au fost posibile dramele acelea? La ce ne ajută tată? La a rămâne robii lor și acum, marcați pentru totdeauna, lipsiți de responsabilitatea propriei noastre vieți și în același timp, normal, lipsiți de putere. Total neputincioși. Și mi se opresc lacrimile în colțul ochilor fără să poată curge, tată. Pentru că, în fața durerii tale, nu îți pot cere să îi ierți… pentru că și eu mă simt neputincioasă în fața neputinței tale.. Of, tată, dacă ai putea cumva să înțelegi că a-i ierta pe ei nu înseamnă deloc să negi sau să suprimi tot ce ai trăit tu…Dacă ai înțelege tată!.... .Aș vrea măcar să te poți împăca cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu care încă nu știi unde a fost când erai țânc aruncat în zăpadă de soldați, iar tu poate că nu înțelegeai care e diferența între ei și tatăl tău care parcă și el plecase să „apere” …„ceva”. Începând de atunci, tată, cred că nu mai știi unde este Dumnezeu. Mi-au rămas în suflet scrijelite vorbele tale de acum doar câțiva ani: „Prea mult m-a lăsat să mă chinui!”. Am un tată cu o sensibilitate poate ieșită din comun pentru un bărbat însă incapabil să își exprime sentimentele, de o inteligență și o profunzime a gândurilor din nou rară, cu un umor mai mult decât molipsitor… uneori un umor trist pentru cât de negru e atunci când este auto-adresat. Am un tată cu mâini de aur, pentru că asta se întâmplă cu tot ce lucrează. Lucrul cu materia în care îți foloseai și creativitatea îți conferea echilibru și împlinire. Și știu că acum suferi de inutilitate că nu mai poți face asta. Munca ta poate că a fost un substitut de Dumnezeu pentru tine… Mă paște același risc. Și am trăit cu un tată cu semne clare de victimă… atât de mult mi-aș fi dorit să aud o singură dată de la tine cum că ești mândru de mine. Ar fi fost și pentru mine un semn că e de ajuns, că sunt îndeajuns de bună… Tu nu puteai să spui nimic de felul ăsta pentru că încrederea în sine ți-a lipsit aproape total, ceea ce s-a proiectat și pe mine. Cum ai fi putut să fii sigur de calitățile, succesele fiicei tale când ție însuți îți lipsea această siguranță și dragoste de sine? De multe ori, tată, crescând eu mai măricică, m-am simțit datoare și împovărată să „rezolv” eu ce tu nu reușeai. Și asta cred că a început când tu, din acel Ginghis Han, ai ajuns cu ochii tăi aceia verde-deschis și inocenți să mă întrebi: „Eu ce să fac acum?” Aș fi vrut să mă simt în siguranță cu tine, tată. Și față de lumea de afară dar și față chiar de tine. Dragoste… nici acum nu îndrăznesc, nu mă gândesc să îți cer. De unde să ai tu să-mi dai?! Câtă dragoste și mângâiere îți lipsește ție, tată! Câte răni supurând la vedere ai! De unde să ai tu dragoste de dat?!! Săracul de tine! Și, vezi tu tată, că e straniu alcătuită lumea asta! Pentru că tu, tatăl meu, model masculin în creșterea mea, nu poți și nu ai de unde să îmi dăruiești dragoste, eu la vârsta poate a măritișului întâlnesc (sau atrag) tot bărbați care „nu pot”. Și eu „îi înțeleg” așa cum și pe tine te înțeleg și îți înțeleg toată durerea poveștii tale. Și „îi ajut” și „îi salvez/vindec” așa cum și cu tine dau s-o fac. Așa încep să bănuiesc… că de la „nepututul tău”… Tată, să mă ierți, dar… trebuie să îți dau drumul la mână, trebuie să ne dăm drumul la mâini. Mi se rupe sufletul, tată, dar ne sabotăm unul pe celălalt. Eu devin părinte iar tu nu mai crești mare. De fapt, nici unul nu mai creștem. Să mă ierți pentru fiecare dată când m-am certat cu tine dar mai ales să mă ierți pentru atunci când… când v-am spus la amândoi, mama și tata, că eu nu pot fi singura voastră rațiune de a fi, așa cum tocmai mă anunțaserăți. Era PREA MULT pentru... un copil,copil rămân pentru voi indiferent ce vârstă am. Ce am citit atunci în ochii tăi, mai ales, tata, semăna foarte tare cu ce am trăit eu când am aflat că Wandana a murit: pierdută și suspendată în univers. De asta te rog să mă ierți, în special pentru asta. Poate nu am știut cum să o spun mai… delicat. Eu am nevoie ca voi să puteți fi fericiți și nu ca fericirea voastră să depindă de mine. E o responsabilitate uriașă pentru umerii oricărui copil. Of, dacă ați ști voi cum răsuflu ușurată când aud un cât de mic eveniment în viața voastră care vă aduce bucurie fără ca eu să fiu responsabilă de asta! Dacă ați ști că uneori nici normală nu mă simt când știu că părinții mei par a nu avea nici o bucurie decât să mă aștepte pe mine să vin acasă!... Asta face parcă ca familia noastră în sine să devină „anormală”. Câtă jale, câtă durere surdă… Opriți-vă cumva!!! Vă rog!
De ultimul Crăciun, tată, fratele tău cel mai mic a venit în vizită la noi… ca pe fugă și îndoindu-se parcă că este bine-venit. V-ați certat în urmă cu ani… de la pământ. Când a plecat, un pic băut, a spus foarte repede și nu știu dacă tu ai auzit: „Vă iubesc!” Nu am spus nici unul nimic. Atunci în zăpadă, cu armele ațintite spre voi și casa scotocită după bunicul, tu rămâneai fratele lui mai mare… cum ar putea să nu te iubească? Iartă-mă și tu unchiule pentru că nu am spus nimic, și eu te iubesc și mai sper că am să pot rupe lanțul ăsta nenorocit în care sunt țintuită ca și voi, de altfel, să „rămân în rând”. Tu erai „Alendelonul” meu când eram mică și mă țineai în brațe când conduceai cu grijă mașina spunându-mi că o conduc eu de fapt. Cât mă mai minunam de ce pot eu face! Și mă știam în siguranță că ești cu mine. Și de la tine am mai învățat că mă pot minuna de ce scrie în cărți așa cum te minunai tu de personajul Achile și de cât de mult putea să însemne el pentru o armată întreagă. Îi spuneai tatei necontenit: „Un singur om! Îți dai seama? Un singur om!”. Da, unchiule, sper că un singur om POATE să facă diferența. Un singur OM. Câți oameni speciali avem în familie, tată! Însă tu pari nici că vezi și nici că mai poți crede în ceva. Să te lumineze Dumnezeu! Și să îți mângâie rănile… pe care probabil nu că nu le accepți însă nu știi ce să faci cu ele.

Bunule, pe tine văd că te-am lăsat mai la urmă. Nu pentru că ai fi mai puțin important însă poate pentru că ai fost… mai distant. Tu ai fost al doilea model masculin pe care l-am avut. Și nu erai deloc ca tata. Dimpotrivă, erai stâlpul casei, bărbatul și omul puternic, care rezolvă tot, care face avere prin muncă în niște vremuri când nu se prea putea, însă tu reușeai… Tu păreai împăcat că lumea e așa, o vedeai strâmbă, o tratai ca atare, nu te lăsai păcălit și îți vedeai de treburi în ritmul care era doar al tău și dictat doar de anotimpuri. Spiritul practic cred că de la dumneata îl am. Atunci când nu mă inunda stilul hiper-sensibil al tatei. Doar că erai… absent. Erai cumva departe iar eu nu te puteam atinge. De la tine am avut siguranță. Și am învățat că totul în jurul tău „îți spune”: planta câtă apă îi trebuie, scândura până când să bați cuiul în ea, calul când obosește, soarele cât e ceasul, cerul când vine ploaie… asta, bunule a fost fantastic! Și… dragoste nici nu m-am gândit vreodată să îți cer: păreai mereu că ai treburi importante. Și mai cred că am învățat cumva de la tine bunule, că „originea noastră incertă” nu este deloc ceva rușinos. Chiar dacă copiii la școală se purtau ciudat cu mine, veneam acasă și tu erai acolo garantând și prin aerul pe care-l expirai că suntem chiar mai mult decât în regulă așa cum suntem. Când totul în jur părea confunz și generator de teamă, tu erai ca însuși Titan. De altfel, când Wandana a „asediat” școala de școlari mici, așteptându-mă pe mine la ușa școlii, iar directorul v-a chemat la școală, apoi șeful de post a venit la tine, tu chiar dacă ai legat câinele, ai râs zdravăn și din inimă ca și când Wandana făcuse un lucru tare reușit: „Lasă-i să știe că nu-i de glumă cu noi!”. Poate atunci am învățat că fiind „diferit” e chiar mai bine decât să fii „la fel”. Și asta cred că-i bun! Tot tu ai fost cel care mi-ai vorbit de curaj, de „a fi în stare să te descurci”… probabil de la tine am auzit primele lecții despre responsabilitate. Și ce făcea ca lecțiile astea să fie fascinante era încrederea pe care o degajai, bucuria de a vedea lucrul încheiat încă de când lucrai la el… Nu am știut probabil niciodată ce e în sufletul tău, bunule. Eu eram fată oricum… și am mai făcut și școală multă… Aș vrea să am mai multe de spus însă… erai departe. Nu te așteptai la mine să ajung să te ajut la bătrânețe, însă tu ai fost foarte mirat că, dintr-o dată parcă, după ce bunica s-a dus, totul s-a năruit cu tine și lângă tine. Și noi am fost mirați tare de lucrul ăsta, și noi ne-am năruit destul de mult o dată cu ea… din păcate tu cred că te-ai dus dincolo fără să poți accepta. Mi-ai marcat atât de mult personalitatea, semăn cu tine în multe privințe cred, sau mi-ar plăcea, și în același timp nu pot să spun mai nimic despre… cine ești de fapt. Îmi pare rău! Singurul lucru pe care mi l-am dorit de la tine a fost să mă ajuți mai mult. Însă modul acela super responsabil și plin de forță în care puneai problema îmi tăia chiar și elanul de a îndrăzni să îți cer ajutorul în vreun fel. Nu voi uita probabil niciodată acel: „Dacă eu îți cumpăr casa, părinții mobila și mașina, tu ai doar 26 de ani, cum ai să mai crești?!”. La cât de greu îmi era mie atunci, mulți ani nu te-am putut ierta pentru asta. Dar cine știe? Poate ai avut dreptate. Și am văzut că ai regretat că nu ai cumpărat o casă atunci, însă nu că nu mi-ai cumpărat-o mie. Din nefericire bunule, bănuiesc că tu ai crezut întotdeauna că tu însemni ceva direct proporțional cu averea pe care o acumulezi. Ceea ce trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine în ultimii ani de viață!

Dragii mei toți, toți pentru că sunteți mulți,
Pe toți vă iubesc și de la toți am învățat lucruri bune. Ar ieși cât o carte să scriu tot aici. Mi-e atât de greu, aproape imposibil să îmi iau rămas bun.... Pe toți v-a mânat în luptă ceva, de la voi toți moștenesc lucruri. Tata aproape că a rupt lanțul prin neputință, și a fost o vreme când eu eram cea care trăgeam de el să continue să lupte. Dragii mei toți să mă iertați pentru durerea pe care v-o aduc, eu mă străduiesc să rup lanțul prin alegere. Mă simt un mic Iuda, cu atât mai mult cu cât am trăit toată viața cu perspectiva că eu sunt extraterestrul... neamului. Eu am ieșit... altfel. Am făcut lucrurile altfel, am devenit altceva, altcineva și în același timp deloc. Un fel de fiică risipitoare. Tata cred că mi-a și spus astfel la un moment dat. De la voi, cei ai tatălui, am moștenit ... „a lupta...” (bunica era privită un pic ca o ciudată pentru că îi plăcea poezia). De la voi, cei ai mamei, am moștenit „a face”. Între cele două verbe se afla un „trebuie”.
Dragii mei toți, mă încumet să întreb pierit ca o fiică risipitoare ce sunt, oare nu am pierdut pe undeva pe cale un „a fi...”? Dacă mă gândesc mai ales la voi cei de pe linia tatălui, mă simt puțin ca un dezertor. În definitiv spiritul liber de la voi cred că l-am moștenit. Să simți!?! Povestea bunicului cea care a devenit legendă aproape, despre atunci când în lipsa unei arme a pus mâinile goale pe bucata de fier încins de pe foc, spune mult. Iar eu, fără să cunosc povestea, poveștile care mai toate au venit târziu, mă uitam cu jind ca la o prăjitură la care nu am voie pentru că sunt încă prea mică, să plec să reconstruiesc țări bombardate de alții. Poate doar aleg să duc o altfel de luptă. Toate cele nelepădate de voi sunt cu mine. Le cuprind cu brațele larg deschise, ...abia le pot cuprinde și sigur nu le încap pe toate - și I le arăt lui Dumnezeu. Pământul se face greu cu ele. Iar eu devin una cu ele. „Să nu mai fie!” Până acum, nici moartă și nici vie, precum Limir Împărat. Să fie ori moartă, ori vie! Și să se mai facă voia Lui!
Amin!

*
Măicuță, cred că am aflat (și aproape m-am convins) că și de ce nu vreau să mă mărit cu adevărat.
De câte ori m-am aflat în situația în care cineva mă vroia, mă cerea, discuta serios planuri cu mine în acest sens, eu dădeam înapoi într-o formă sau alta: am „fugit”... să fac școli de două ori, mi-am dorit o viață mai bună o dată, m-am speriat de două ori (o dată că părea prea mult bine - el era un VIP, în sensul ăsta de bine, o dată că părea prea mult... rău - ăsta e R. cu care nici azi nu știu ce s-a întâmplat de ne-am scos parcă toți monștrii din noi unul altuia) și astea sunt aproape în ordine cronologică.
I-am spus lui A. de nevoia mea de a fi iubită și că îmi doresc o relație „normală” de fapt o relație, și că am de gând să mă deschid la asta. El mi-a spus (foarte pe scurt) „nu pot”. Cu greu am mai auzit și simțit grija, tandrețea, măcinarea și a lui referitor la frica de a nu lua decizii greșite așa cum îl bântuie cele din trecut, cu greu au mai contat pentru că auzeam a nu știu câta oară „povestea vieții mele”: „ești o femeie minunată, nemaiîntâlnită, deșteaptă, haioasă, superbă, caldă, bună, atât de talentată, un om de calitate etc. DAR...” Și, de fiecare dată după acest DAR, urma un „nu pot” în diverse forme și conținuturi. Aproape mi-am scrântit creierii încercând să înțeleg ce e cu acest „nu pot” al bărbaților pe care îi atrag în viața mea de parcă sunt magnet DOAR pentru ei. Prin cărțile despre co-dependență apare frecvent ideea că o femeie co-dependentă NU este atrasă de bărbații „... în regulă” să le zic. Ei, EU NU AM ÎNTÂLNIT de ani de zile o persoană disponibilă ca status, necăsătorită, vârsta potrivită ALTFEL decât pe acei „nu pot”. Vânătoare de bărbați nu am făcut. O dată pe an, o dată la doi ani m-am uitat și eu un pic în jur.
Acum, i-am lăsat pe toți „nu pot” ai mei deoparte. Și m-am întrebat și dacă nu cumva „nepututul” lor nu este al meu. Ei, am ajuns la ce am scris la început cum că de fiecare dată într-un fel sau altul, eu „spălam putina”.
Acum rămâne: de ce? Ce sfoară de păpușar m-a condus și pus pe fugă atunci când am întâlnit... nu știu dacă bărbați care să „poată”, dar cel puțin care „voiau”? Am prins căpătâiul de la sfoara care se vedea și am tras de el. Uitați ce a ieșit măicuță: (... Off! Mi-a fost ușor și cumva cu bucurie să vorbesc până acum, să vă împărtășesc și din ale mele lumești și de zi cu zi, acum off!...)
Înapoi în timp pe când aveam doi ani. Într-o zi „pierd” dragostea mamei mele și chiar dacă pe a bunicii nu o pierd, oricum „mă alungă manipulativă”. Ghilimelele sunt pentru că acesta e cu siguranță adevărul meu emoțional, ...nu știu și nu mă bag să zic că e adevărul cel mare... Iar până la cele mari, hai să mă ocup de ale mele, mici și neimportante.
În acea zi se produce o fisură care nu se mai reface niciodată, dimpotrivă se adâncește. În paralel cu fisura și canionul ( ...mai îmi arde și de glumă!...) eu îmi construiesc sau se formează de la sine un „clopot de sticlă” îl numeam prin adolescență. Iar eu încep sa trăiesc ÎN acel clopot. Cine a reușit în timp să intre la mine fără să spargă clopotul, fără să „ajute” ca eu să mă tai? Câinele meu, jucăriile, natura, muzica, cărțile, pisica mea de acum, basmele, visele care din păcate mureau la aer liber, durerea, singurătatea... făcea parte din textura clopotului. Și Măicuța mea. Dar ea când a intrat, lucrurile nu au rămas la fel, clopotul nu neapărat că nu s-a spart, însă a stat cumva cu mine așa încât și dacă lumea toată părea să se dărâme, ea părea să vadă că pilonii adevărați de susținere nu numai că rămân în picioare dar încep să devină vizibili și semne de circulație pe Cale. Nimeni din familia mea nu a mai intrat sub acest clopot cu mine fără ca ceva să nu fie ...doar dărâmat. Am început să îmi dezvolt probabil un fel de... „selector” sau „filtru” și prin el treceau... frânturi din ei. Îmi doream aer curat, îmi doream să ies afară însă mă spărgeam de fiecare dată. La fiecare încercare, deveneam eu însămi ca de sticlă. Precum fluxul și refluxul mării, fie eu ieșeam spre lume fie lumea venea spre mine. De la fiecare mișcare, rămâneau cioburile în urmă în care mă tăiam de la superficial la îngrozitor de tare. Au mai intrat și oameni cu care o vreme a fost în regulă dar până la urmă tot se prăbușeau lucrurile de ajungeam să mă tai în cioburi.
Din clopotul meu, și izolarea aceea emoțională dezvoltam tot felul de... abilități. Deveneam și mai deșteaptă. Am văzut că atunci când mă zăreau cei de acasă cum citeam... era în regulă, eram în consonanță cu ceva. Și mie îmi plăcea enorm să citesc. Eram cu totul absorbită în cărți când făceam asta. Citeam de multe ori mai întâi sfârșitul cărții. Ca să fiu pregătită când ajung acolo. Să nu mă ia prin surprindere și să mă tai în vreo fărâmă de sticlă chiar în locul meu sigur. Aveam nevoie de cărți. Nu puteam să le las să îmi facă nici cel mai mic rău și apoi să trebuiască să nu le mai pot primi chiar așa cu toată inima în „sanctuarul” meu.
Cu timpul, clopotul meu a devenit murdar. Lumea nu mai reușea să mă vadă. Că aș fi fost o perlă sau un corp putrezit, ei vedeau murdăria din exteriorul clopotului. Câte unii, mai zăreau oarece. Puțin și deformat. La fel cum și eu vedeam la ei: puțin și deformat. Dar simțeam. Și îi simțeam. Și nici cu asta nu știam ce să fac.

Măicuță revin după vreo două ceasuri. Ce am vrut să spun, în varianta super-scurtată este că eu nu vreau să mă mărit pentru că, pe de o parte să nu fiu ca mama, pe de altă parte ca să-i câștig dragostea. Mă ascund mereu după „a face multă școală”, adică ceea ce n-a reușit ea să facă și, așa să-i câștig dragostea. Prin a nu fi ca ea ...pentru că ea a fost... părea o mamă atât de tristă mai tot timpul și cumva la mine ajungea că regretă că s-a măritat/că a ales așa de „slab”.... pentru că tata e slab, e o victimă și, în același timp mama a hiper-excelat în materie de castitate, demnitate, perfecțiune moralo-etică, cum s-o egalezi? E o regină! Îți dă cu flit și dacă ai zâmbit cu gura deschisă...
Maică, ce s-a întâmplat de fapt în ultimele două ore este că tot încercând să empatizez cu copilul de atunci ca să exprim mai bine ce modele de „iubire” tot repet eu și îmi demolez viața, am pus capacitatea mea de a vorbi în gura copilului de atunci. Și AM AUZIT! L-am auzit pentru toată viața mea în care a fost mut el sau surdă eu.
Am simțit că nu pot duce să aud toată povestea din gura lui. Nu mâncasem nimic toată ziua, acum e spre seară, m-am oprit să mănânc ca să nu leșin fizic, și acum s-a cam dus. Dar l-am auzit!
Măicuță, cine e copilul interior? Dar umbra?
Vă iubesc, Măicuță, și sunt aici!
NN