Dragă Maică,

E noapte și e târziu, sunt foarte obosită, abia am ajuns acasă, de la București, însă vreau să vă scriu despre ce mi s-a întâmplat astăzi... cât îmi e foarte proaspăt în inimă.
În ziua asta minunată eu m-am împărtășit. La câteva ore după, urma să iau un maxi-taxi și să plec acasă (în orașul natal). Nu vă spun despre starea pe care am simțit-o imediat după ce m-am împărtășit. Însă vă spun despre starea pe care am avut-o în mașină, după câteva ore de la împărtășanie. Trăiam raiul, Maică! Înțelesuri peste înțelesuri, calde și line se scurgeau în adâncul inimii, eram cuprinsă de o înțelegere parcă dumnezeiască, înțelegeam de ce s-au întâmplat niște lucruri din trecut, multe întrebări mai vechi ale mele primeau acum, în chip minunat, răspuns. Mă uitam pe geam, ronțăiam niște pâine uscată și... eram fericită. În mintea mea se legănau într-o horă luminoasă numai gânduri de genul „Doamne, ce bun ești!”, „Doamne, câtă dreptate ai în tot ce spui!”, „Doamne, ești minunat, Doamne, nu mă mai lăsa niciodată”, „Doamne, TU ești în mine, acum, Viu” și altele care îmi umpleau inima de dragoste. Nu mai știu cât să fi durat starea asta de rai. Dar la scurt timp după ce am mâncat cornul de ciocolată, am SIMȚIT, într-un mod extrem de fin și delicat cum pleacă Domnul din inima mea... O stare de leșin a început să mă străbată de la ceafă până în vârful picioarelor. Încet-încet am început să simt un rău insuportabil, un fel de claustrofobie oribilă, îmi venea să îi zic șoferului să oprească mașina, și să mă lase acolo, în câmp. Nu era rău de mașină, era o stare fizică de somnolență combinată cu o stare de neputință cumplită. Începusem să mă întreb ce-am făcut, de unde starea asta, am mâncat cornul prea cu poftă? Doamne, după rai, vrei să îmi arăți și cum e iadul? Doamne, văd că fără Tine, pământ sunt, cu-adevărat. Așa mă tânguiam să mă scoată Domnul... Îi ziceam că e Bun și că nu mă poate lăsa în starea asta așa mult timp. Mi-am amintit atunci de cuvintele unui părinte, nu mai știu cine, care zicea că iadul e ca și cum ai sta o veșnicie blocat în lift. Vai, ce se asemăna comparația lui cu ce simțeam eu atunci. Nu mă puteam opri din rostit „Doamne Iisuse...”. Și drumul era așa lung, pustiu și drept, afară 30 de grade, nicio scăpare nici în afara nici în înăuntru. Simțeam că o să mor. Mi-am amintit, de-asemenea și de o altă stare asemănătoare pe care am avut-o când eram mică, pe la vreo 13 ani parcă. La fel, cu stare de leșin, mă uitam în gol pe fereastră de la balcon și îi ziceam mamei că o să mor. Efectiv, azi, în orele alea nesfârșite, eram toată agățată de un singur fir de Domnul (nu de-alta dar El era singurul care îmi venea în minte și care putea face ceva). Simțeam clar cum iadul e de fapt al celor care au refuzat în viața asta dragostea Lui Dumnezeu. Vai, sărmanii, sărmanii de noi, dacă vom face asta! E o stare de părere de rău inexplicabilă, o dorință puternică parcă de a întoarce timpul înapoi, de a face multe lucruri acum dar te afli parcă legat cu sfori și nu poți face un pas, nu poți rosti un cuvânt. Ca atunci când ai un coșmar și vrei să țipi și nu poți. Știți filmele alea care au scene în care diferiți oameni se trezesc-din diverse motive, în diverse contexte- închiși în vreo cameră, fără voia lor și încep să bată cu pumnii în ușă, se înfurie, sunt îngroziți, panicați din cauză că nu au unde ieși. Gândul acelui regizor de unde a venit oare? Tot ce trăim, tot, absolut tot ce vedem și toate produsele astea ale culturii populare și realitatea însăși văd că e numai o încercare de a-L găsi pe Dumnezeu, a-i face Poruncile și a-i duce Crucea. Dar să revin. După chinuirea aia multă, am zis într-un final: „Doamne, eu nu vreau să mor acum, dar dacă Tu vrei să mă iei, ia-mă atunci”. Nu după multa vreme, mașina a oprit și am făcut un popas. M-am dus la baie și mi-am dat cu apă rece pe față, pe gât, repetându-mi „Doamne, ajuta-mă”. Atunci mi-am amintit, că înainte să plec luasem o pastiluță mică împotriva răului de mașină, și mi s-a aprins beculețul. Avusese efecte secundare. Toropirea și neputința aceea fizică nu se putea să fie decât de la asta.
Chiar dacă un stimul exterior o provocase, starea aceea de iad existase cu adevărat. Poate că Domnul nu mi-ar fi dat să trec prin asta dacă aș fi avut încredere mai mult în Trupul și Sângele Lui care se aflau în mine și nu mai luam pastila?
Nu știu să răspund, știu doar că am trăit, la scurtă vreme unul după altul, raiul și iadul, așa, la scara mea de suportabilitate. Și mai știu că L-am rugat atunci când treceam prin iad, dacă mă vă scăpa, să îmi amintească această stare atunci când voi fi pe punctul de a păcătui, ca să mă opresc și să îi dau Lui slavă în loc.
Acum sunt acasă, nici nu știu cum am avut putere să scriu tot acest text, sunt frântă de oboseală, încă a mai rămas neputința aceea cumplită în oasele mele, sunt sigură că Domnul mi-a pus gândurile și cuvintele în minte, ca să dau mărturie de cele întâmplate.
Maică să fi fost totul cu-adevărat, real, a vrut Domnul să îmi spună și altceva...?
Binecuvântați-mă, Maică!
Ioana