Ah Maică, 

Îţi mulţumesc atât de mult că m-ai dat în vileag!!! Ca hoţul prins asupra faptului... ah, ce bine şi ce noroc pe mine că m-ai prins când încercam să îmi fur singură ultima fărâmă de suflet şi să o prefac în plastic... cât eram de aproape de a pierde Tot, tot ce aveam autentic, de la Dumnezeu, în mine... Era să schimb ce era al Lui cu ce era al meu... şi ce iad ar fi fost - şi era deja !

Şi acum înţeleg atât de bine ce zice în rugăciune.... spăla-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi.... simt cum încep să mă curăţ! Şi atunci când speli ceva vezi cum se duce pleava, jegul şi rămâne curat în urmă... Doamne, cât eşti de REAL!!! Pot să te pipăi şi să urlu.... EŞTIII, exişti, atât de concret! Atât de mult te simt. Mă curăţ şi încep să pot să plâng din nou, şi retrăiesc poate pentru ultima oară bubele sufletului meu...

Pe sub ochii mei curge jegul sufletului meu prefăcut în lacrimi şi retrăit în amintirile chinului în care mă zbat ca peştele pe uscat, bubele leprelor sufletului meu, şi în urmă rămâne un loc nou, proaspăt, o piele roz, întocmai ca pielea care rămâne după ce a căzut coaja unei răni care s-a vindecat! După ce smulgi leucoplastul cu o mişcare bruscă, dintr-o dată.... 

Maică, ia bisturiul şi taie cancerul ăsta din mine! Vreau să trăiesc din nou...
M.