Iubita mea Măicuță!
Din nou, din mila Domnului și cu ajutorul prietenei mele I, am făcut o descoperire extraordinară. Nici nu mai știu exact pașii prin care am ajuns la această descoperire, dar după cum am mărturisit anterior, eu aveam impresia că o iubesc mai mult pe fiica mea cea mare decât pe fiica cea mică. Am zis „aveam impresia” pentru că asta nu a fost nici o clipă adevărat. A fost o amăgire imensă, pe care am purtat-o în cârcă 18 ani. I. spunea că e sigură că îmi iubesc copiii la fel, dar că șuvoiul de iubire care pleacă spre C. este oprit de ceva. De ce anume oare? Și deodată mi-am amintit ceva petrecut cu 18 ani în urmă. Asistenta care vizita zilnic acasă copiii nou născuți mi-a spus că am născut-o pe C. mult prea devreme, într-un moment când A. avea încă nevoie de toată atenția mea. Pornind de la această afirmație, treptat mi s-a inoculat, prin amăgire, ideea că nu-mi iubesc copiii la fel. M-am lăsat păcălită și astfel am produs multă durere, complet inutil. Dar îndată ce-am descoperit amăgirea, parcă un val gros de ceață s-a ridicat, nu doar de pe ochi ci și de pe inimă. Și iubirea și-a dat drumul și s-a așezat în matca ei, din mila Domnului, ajungând unde trebuie, la destinatar. Doamne, câtă bucurie, câtă iubire! Slavă Ție Doamne! Mulțumesc, Doamne! Și totuși, parcă îmi era teamă acum că nu gândesc corect și am alergat la părintele duhovnic. Dânsul mi-a confirmat că așa e, că n-a fost lipsa mea de iubire cauza acestei încercări cumplite, care, până la urmă, n-a fost degeaba, ci pentru creștere duhovnicească.
Și totuși, de ce m-am lăsat păcălită, atât de urât și atât de ușor? Eram „nou-venită” în ale credinței. L-am descoperit pe Domnul abia la moartea tatălui, cu patru luni înainte de a se naște C. Va să zică, de data asta, la a doua naștere eram mămică creștină, plină de entuziasmul inițial, dornică de a descoperi tot ce nu știam... dar eram atât de neștiutoare și de ușor de păcalit. Dacă atunci când am născut-o pe A. m-am simțit asemenea unui Creator și am considerat că „creația” îmi aparține și îmi seamănă întru totul, de data asta am avut șansa să-i ofer lui C. un statut corect, acela de „creație a Domnului”, în deplină iubire. Și prima imensă, cumplită ispită n-a întârziat să apară, pe fondul mândriei mele, de care habar n-aveam. Neavând deloc cultură religioasă, neștiind nimic despre viața duhovnicească credeam că toate gândurile ce îmi vin sunt ale mele. Și astfel, otrava s-a inoculat, și s-a adunat, distrugând liniștea familiei.
Această „lipsă de iubire” m-a bântuit și în legătură cu soțul meu, și dumneavoastră măicuță, ați simțit că-i o neregulă pe undeva, atunci când m-ați sfătuit cum și când să mă rog pentru el. Ei bine, mi-a trecut și asta, slavă Domnului! Îl iubesc pe soțul meu, așa cum este el. Și efectul iubirii a început să acționeze, firav, delicat, dar schimbarea în cei dragi e reală, sesizabilă! Acum, în virtutea gândirii magice, ar trebui să-mi fie frică să mă bucur. Dar scumpa maică Siluana ne spune mereu „Curaj”, așa că îndrăznesc să mă bucur. Sigur că în această bucurie încerc să rămân cu ochii inimii și ai minții în patru (mintea nu e în inimă, deocamdată, poate nu va fi niciodată, nu știu, de mila Domnului depinde), dar e o bucurie pe care nu vreau să mi-o refuz, ci să o trăiesc, spre folosul meu și al celor din jur. Și de-acum, Doamne apără-mă de ispite și deschide-mi ochii să le văd, să nu cad din groapă în groapă.
D. S.
Știi tu,
Om drag, câtă bucurie și nădejde îmi aduce mărturia ta? Nu, nu știi, pentru că nu poți să știi câtă durere am când văd că cineva poate să facă un lucru simplu pentru a intra în Bucurie și nu poate, nu știe, și nu vrea să facă fără să poată și fără să știe! Nu știe că putem face poruncile Domnului sau ce ne cere duhovnicul sau cel ce ne conduce pe Cale, fără să voim cu voia căzută, fără să știm cu mintea cea bolnavă, și dară să putem cu puterea noastră cea epuizată. Da putem să facem pur și simplu puținu pe care îl putem face „cu sila” din credință, cu firișorul de putere pe care ni-l da credința că făgăduințele Domnului nu sunt mincinoase. Ei, făcând noi acel puțin ca pe tot ce putem face, se întâmplă minunea aceea despre care mărturisește Apostolul: „când sun slab, atunci sunt tare”... Cât de mult s-a bucurat Domnul de cei doi bănuți ai văduvei pentru că dăduse tot ce avea... La fel de mult se bucură și când noi îndrăznim să facem asta, adică să facem tot ce putem și nimic mai mult. Când vrem să facem mai mult, când vrem să „facem totul” urmează căderea. Când facem tot ce putem, primim darul bucuriei pentru c am fost credincioși peste puținul pe care îl avem...
Da, Copile drag, tu, și încă mulți dintre voi, cei care căutați dumiriri împreună cu mine, ai ascultat și ai făcut ce nu ai putut și ce nu ai știut cum și, iată, ai făcut loc Domnului să lucreze El în viața și casa ta. În plus, acum îți dă și posibilitatea și curajul să înveți cum lucrează „taina fărădelegii” în sufletul omului și cum să nu mai asculți de manipulările vrăjmașe. Nu te teme! Niciodată nu e prea târziu cât suntem încă vii!
Acum știi mai multe despre gânduri și cum să le lepezi, cum să nu asculți de ele făcând, în ciuda oricărei împotriviri, ce spune Domnul, ce spune Părintele, ce spune omul aflat pe Cale în care ai încredere și care nu contrazice nimic din ce ne învață Domnul în Sfânta Lui Biserică.
Te îmbrățișez, Copil drag cu recunoștință și te rog, te rog, să mulțumești Domnului pentru toate și să te bucuri cu recunoștință. Ai dreptul la odihnă în această pace a Lui și așa vei dobândi noi puteri pentru lupta ce ne mai așteaptă.
Cu drag și respect,
Maica Siluana