Am șase ani neîmpliniți. La anul voi merge la școală. Acum sunt doar la grădiniță, chemată în biroul directoarei- educatoare și pusă să sar „în lungime” din motive necunoscute mie. Covorul e roșu, cu dungi negre. Nu prea știu ce înseamnă să sar în lungime dar mi se explică „de la birou”, mi se arată perimetrul în care voi putea face asta, „hai că-ți ajunge bucata asta” dintre birou și ușă, „și sări și tu și peste firul de telefon că nu am unde să-l dau”... fără să se gândească nimeni că dacă așa mă voi concentra la înălțimea săriturii mele ca să nu mă împiedic de firul de telefon, nu voi putea să sar „în lungime”. În fine, din spatele ochelarilor, educatoarea așa aproba cu competență. Așa are loc preselecția pesemne.
O dimineață plăcută de vară. Sunt cu bunicul meu, echipată „de sport” și mergem undeva. Încă nu știu unde, nu mi-a spus nimeni, nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să merg, pur și simplu iau lucrurile așa cum vin, cu uimire, cu o ușoară emoție. Aș vrea să întreb, să aflu, să mă împotrivesc poate dar simt că nu am cum, că cineva îmi hotărăște soarta, mișcările, dincolo de puterea mea de înțelegere, de acceptare. Ajungem într-o zonă umbroasă a orașului, îndepărtată de casa noastră, un loc cu multe terenuri de sport, care mai de care pline de copii, de echipe, de grupuri – grupulețe. Se pare că am ajuns prea târziu pentru că grupa din care ar fi trebuit eu să fac parte își făcuse deja „încălzirea”. (înțelesesem deja că trebuie să sar în lungime) așa că eram acum în coada unui șir de copii, a unei echipe din care nu făceam parte, obligată să alerg și eu în urma lor și să fac exercițiile lor de încălzire, cu un profesor de sport care ne fluiera amenințător la orice greșeală. Mi s-a părut nedrept. Nedrept ca eu să fiu acolo, complet pierdută, fără să-mi spună nimeni ce am de făcut. De ce și pentru ce... și mai ales CUM?
Probele se desfășurau simultan (acum știu că trebuie să fi fost Daciada copiilor!) și era imposibil să te orientezi unde trebuie să fii. Nu cunoșteam pe nimeni!!! După ce era să ajung la proba de „oină” fără a avea vreo treabă pe acolo, cineva m-a luat pe sus, m-a așezat în fața unei linii albe, în rând cu alți copii care se uitau cu dușmănie la mine dar și cu aerul de atleți invincibili, s-a dat startul și am sărit. Din toată ființa mea am zvâcnit, mi-am dat toată silința să fac un lucru bun. Când am întors capul, uimită și bucuroasă poate, „arbitrii” notau ceva dezaprobator din cap, bunicul meu așa privea aspru cumva, ceilalți copii râdeau (poate de mine... cum credeam eu, sau poate de bucuria propriei lor reușite)...atunci mi-am dat seama că n-am făcut nici o brânză, că nu e suficient să vrei să faci un lucru ca să-ți iasă bine, sau la nivelul celorlalte așteptări. Atunci am făcut cunoștință cu competiția rece a copiilor necunoscuți, străini, care nu mă lăsau să câștig cum făcea uneori sora mea sau tatăl meu, sau copiii de la bloc. Bunicul meu nici nu a mai vrut să mai vadă rezultatul, a dat din cap dezamăgit, a spus „puțin” pe același ton pe care spunea „puțin” când venea cu sacoșa goală de la cozile interminabile, m-a luat de mână și tot drumul spre casă nu mi-a mai spus nimic.
Niciodată nu mai trăisem asemenea dramă, niciodată bunicul meu, care mă iubea atât de mult – cel mai mult din toată familia – nu-mi mai făcuse asta. Niciodată nu mai simțisem atâta vină și rușine, și revoltă, și ciudă. Acasă, bunica ne aștepta surâzătoare dar încă de la ușă bunicul i-a spus verdictul. „N-a reușit. Acolo erau copii buni, nu ca ea. N-avea ce căuta acolo”.
Am 29 de ani neîmpliniți, mă pregătesc să intru la școala doctorală și am același sentiment ca acum mulți ani, când știam că nu vreau să mă duc acolo, în inima unei competiții pe care nu o înțeleg și pentru care nu numai că nu mă simt pregătită dar pentru care nici nu știu cum să mă pregătesc. Acum, după atâția ani mă simt că fetița aceea, așa cum m-am simțit de multe ori în viață în prag de examene. Sunt conștientă că am dus mai departe un ghem de amintiri vechi și încâlcite, că în multe situații din viața mea am intrat în pielea ființei aceleia, tunsă scurt, cu cercei și cu adidași, care deși a făcut săritura aceea din toată ființa ei, a aflat, dintr-o simplă întoarcere a capului, că NU E BUNĂ.
Pe mâna stângă, sub cot, port un semn. Nu, nu e un semn de bună purtare și e o cicatrice rezultată în urma unei căzături. Mi se povestește că aveam doi ani și pe când descoperisem ce minunat e să mergi, m-am avântat să duc o sticlă goală de Cico la bucătărie. Tot poveștile spun că mama mi-a spus că sunt prea mică și nu am să reușesc dar nu am ascultat-o... În fața bucătăriei, în hol, am căzut cu tot cu sticlă. Sticla s-a spart iar eu m-am tăiat destul de tare într-un ciob. Suficient cât să port și astăzi o cicatrice micuță de atunci. Poate că atunci am auzit prima dată în urechi „n-ai să reușești”... Poate că atunci mi s-a înscris undeva în minte că trebuie să o ascult pe mama, să o cred pe mama, orice mi-ai spune pentru că uite... dacă nu am ascultat-o, ce am pățit... Și îmi amintesc când citeam Puiul lui Brătescu-Voinești, motto-ul acela de la începutul nuvelei îmi suna atât de amenințător în urechi „Sandi, să asculți de mămica” încât paralizam de groază. Mama are întotdeauna dreptate, unde dă mama crește. În clasa a cincea mama a zis să mă mut la Liceul unde se face performanță. Era ultimul lucru pe care mi-l doream dar în fața voinței mamei mele, „eu știu mai bine”, nici nu puteam pretinde că știu ce vreau... Și m-am dus împotriva voinței mamei mele, cam ca atunci când m-a luat bunicul meu de mână și m-a dus la un concursul de sărituri fără ca eu să fi sărit vreodată în viața mea.
Tot decizia ei a fost să dau la secția pe care am terminat-o, deși voiam să mă îndrept spre română, la cât de iremediabil de îndrăgostită eram de literatura română contemporană. Dar mama a spus că nu voi avea nici un viitor cu româna. Și i-am arătat ce viitor am făcând ceea ce a vrut ea să fac...
De câteva zile e o durere surdă și adâncă în mine. Uneori răbufnește și mă doare tare, tare și atunci simt că crap dacă nu strig la El. Și mă uit la El și Îl cred. Pentru că ochii aceia care mă privesc așa din icoană nu au cum să mă mintă. Îl cred. Îl cred din toată inima mea că nu vrea să-mi facă rău și că o să-mi fie bine dacă fac numai cum spune EL. Și mi se pare atât de imposibil tot ce-mi promite dar Îl cred pentru că nu-mi mai rămâne nimic dacă nu-L cred nici pe EL. Și apoi vin schemele mele, injoncțiunea aceea blestemată „nu reuși, n-ai să reușești, lasă că vezi tu ce lamentabil o să eșuezi” și mă pierd. Pentru că vine pe un teren slab. Știe exact unde să lovească și să bată, îmi găsește toate motivele din lume că să-mi arate câtă dreptate are. Și dă în mine în continuare, până când mă prăbușesc interior și mă duc plângând la EL și îi spun. Uite ce mi se întâmplă. Uite...
.................
Emoțiile mă îmbolnăvesc. Îmi dau seama că nu știu să le trăiesc cum trebuie, că dincolo de orice eveniment e un adânc de emoții, toate schemele din lume, toate injoncțiunile... tot. Mă îngrozește gândul că voi face un doctorat pe engleză, că trebuie să învăț pentru examenul ăsta din toamnă. Mi se pare că mă îndrept vertiginos spre eșec, că sunt în cădere liberă spre autosabotaj. Nu știu ce să fac decât să-i dau Lui asta. Și dincolo de întrebarea, De ce, care îmi stăruie în minte, e un adânc de nemulțumire, de preconcepții, de „ce aveți cu mine?”, pentru că asta simt. Ca nimeni nu înțelege în afară de Dumnezeu și nimeni nu mă poate ajuta în afară de Dumnezeu. Și mi-e greu pentru că trebuie doar să cred în EL, doar să am încredere în privirea Lui pentru că EL nu e sadic, nu mă trimite spre rău, spre durere și chin. Dar mi-e greu să cred, Doamne ajută necredinței mele! Chinul și durerea le trăiesc acum. De ce e atât de încâlcit și de sucit totul în viața mea și atât de ne în concordanță cu voia Lui? De ce voia mea se împotrivește înăuntru și cum să fac să accept liber? Pentru că rațional eu știu că trebuie să ascult, am citit atâtea despre ascultare, despre tăierea voii, dar inima mea nu știe nimic din toate astea și e doar abuzată și chinuită. Așa văd și simt totul, ca pe încă un abuz, a mia oară, la nesfârșit.
Doamne Iisuse Hristoase, care ai murit ca eu, cea care scriu acum, să fiu LIBERĂ, te rog ia de la mine injoncțiunea că nu voi reuși niciodată, ia de la mine felul în care mă sabotez, fă-mă om, vindecă-mă Tu, închide rănile din trecutul meu, binecuvânteaz-o pe fetița aceea care a CREZUT că nu e bună de nimic doar pentru că nu a sărit bine la un concurs fără sens, binecuvântează-i pe cei ce așteptau mult de la ea și nu au primit ceea ce așteptau și au făcut-o să simtă că nu valorează nimic, binecuvântează-i Doamne pe toți copiii care trăiesc asta, care iau bătaie acasă pentru că nu vin cu nota cea mai mare, binecuvântează-i pe copiii care se tem să fie ei, de frică, pe copiii care se autosabotează, pe părinții care nu știu ce cer, ei înșiși victimele părinților lor. Ajută-mă Doamne, în tot ceasul, ajută-mă să fiu un om liber. Amin.
Mă frământ de câteva zile, cad, mă ridic, cad din nou, în lăuntrul meu, urlu de durere și de ciudă și de tot ce am mai rău în mine. Vreau să trăiesc! M-am născut cu dublă circulară de cordon, prin cezariană. Mama oricum nu și-a pus niciodată problema să mă nască natural iar când i-a spus medicul că oricum nu aș fi putut să mă nasc natural din cauza cordonului ombilical care m-ar fi asfixiat, mama a răsuflat ușurată și s-a felicitat pentru decizie... De câteva zile sunt străfulgerată de gândul că de aici mi se trage injoncțiunea „Nu reuși”. Și așa doare. Pentru că îmi vine să dau vina pe cineva, ca și până acum, și nu mai am pe cine. Părintele meu spunea odată ce important e ca un copil să se nască pe cale naturală... Atunci nu mama naște, ci copilul se naște, el trebuie să parcurgă singur drumul acela scurt dar esențial pentru dezvoltarea lui psihică și emoțională de mai târziu. Da, sunt un copil care nici măcar nu ar fi reușit să se nască. Doamne, binecuvântează pruncul acela din burta mamei mele, binecuvântează-mă pe mine, binecuvântează-o pe mama mea. Acum știu de unde am injoncțiunea asta. Doamne, îți mulțumesc. Și iartă-mă pentru tot, pentru ceea ce nu sunt, pentru toate piedicile pe care mi le-am pus de atâtea ori singură, ca să se confirme eticheta pe care mi-au lipit-o ei. Amin.
O fată verde
Copilă mult, mult iubită!
Da, în adâncul minții tale s-a fixat această „poruncă” și, de atunci, tot lucrezi la împlinirea ei. De atunci, orice cerință îți apare în cale o trăiești că pe o pretenție absurdă și umilitoare pe care o vei împlini dacă alegi să fii „drăguță”, sau o vei sfida, dacă alegi să nu fii. Dar orice alegere vei face vei obține același „rezultat” pentru că atitudinea va fi reacție la acea poruncă ascunsă în adâncul minții tale. Și așa viața ta va fi mereu a unuia care pierde. Dar, cum deja ai început să vezi, nu pierde pentru că nu ar fi putut să reușească, ci pentru că face tot ce poate ca să piardă pentru a împlini acea ascultare de „Mama” sau „Tata” care ne vor iubi dacă... Desigur, între timp, omulețul a învățat și el să „profite” din asta scoțând cât mai multă plăcere: plăcerea de a fi victimă, de a fi atât de abuzat, de a nu avea de ales, de a fi martorul viu al unei lumi crude și nedrepte etc.
Acum, tu, Copila mea, descoperind toate acestea în adâncul tău, plângi, cu pace sau cu revoltă, și bine faci. E perioada deșteptării, a trăirii tuturor celor „refulate”, a „jelirii” tuturor pierderilor, cum spun terapeuții, dar și a plângerii propriilor păcate, cum spun Părinții noștri.
Făcând mai departe pașii vindecării și liturghia iertării, respectând cu încredere și din libertate, poruncile dătătoare de viață, chemând mereu și mereu pe Domnul în viața ta concretă de zi cu zi, înveți să nu mai trăiești ca o roabă față de această, sau aceste injoncțiuni și să fii liberă. Iertând și binecuvântând pe cei ce au „înscris” toate acestea în mintea ta de copil vei fi liberă și ele vor deveni „amintiri din copilărie”. Vei fi liberă pentru că te va face El, Domnul, El, Adevărul. Și te va face liberă nu pentru că te va scăpa, sau îți va modifica trecutul sau conținutul memoriei care te manipulează către suferință și nereușită, ci pentru că îți va da puterea să nu mai trăiești ca un robot care face tot ce face pentru că așa este „programat”! A fi liberă acum, nu înseamnă să poți spune „nu!” celor care-ți cer să sari în lungime fără ca tu să dorești asta! Nu! Știi doar că de-a lungul adolescenței ai practicat cu asiduitate și „fără milă” acest fel de libertate. Asta n-a făcut decât să întărească „injoncțiunea” și să-ți asigure nereușitele. Acum Domnul vrea să te învețe libertatea de a răspunde la chemarea Lui: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-mi urmeze Mie!” Când ne vede clătinându-ne ne șoptește: „Nu te teme! Crede numai!”. Când ne revoltăm împotriva „injoncțiunilor” semănăm cu cei ce ridică pumnii către norii care aduc grindină! Când credem că Domnul ne vindecă firea căzută, credem că va și restructura mintea noastră rănită și felul ei păcătos de a reacționa și ne va da atenția de care avem nevoie că să alegem Calea Care este El. Pe Cale, vom face tot ce ne cere ziua și cei întâlniți pe Cale, cu dragoste și rugăciune, fără a ne mai întreba dacă ne place sau nu, dacă vom reuși sau nu. Pe toate le vom încredința Lui! Reușita sau căderea vor fi numai în funcție de amintirea sau uitarea Lui în cele pe care le vom face sau trăi. Vom spune „nu”, doar păcatului. În „computerul” minții noastre vor rămâne toate „injoncțiunile” și scenariile pe care le-am moștenit, dar cine le va mai activa? Știi, în laptop-ul meu cică sunt și jocuri. Dar eu nu le-am deschis niciodată! Putem, cu harul lui Dumnezeu să nu mai „deschidem” nici o patimă „înscrisă” în adâncul minții noastre! Iar când vom simți că nu putem face ceva din cele ce ni se cer, în afară de păcat, vom cere ajutor, dar nu vom mai spune „nu” de teamă să nu fie din lene, frică sau mândrie. Frica de a pierde confortul psihic și fizic în care ne plângem de milă sau îi invidiem pe cei ce „pot”, mândria de a nu fi disprețuiți dacă nu vom reuși...
Viclean e păcatul, copil drag, dar tu ai spus „da!” lui Dumnezeu și El e cu tine mereu! Nu te teme!
Iubește-L și tot ce ți se va întâmpla va fi spre binele tău! Spre binele tău duhovnicesc, veșnic și nu spre un bine confortabil și consolator!
Singura nostră șansă de a birui omul vechi, omul irațional care nu trăiește, ci reacționează este să fim vii în Cel Viu și să îndrăznim să crăpăm mai degrabă decât să rămânem cum suntem!
Încercarea prin care treci acum este darul lui Dumnezeu pe care ți-l face că să înveți cu El libertatea de a face doar ce poți tu, biruind frica și lenea! Trăiește-ți frica și acceptă că cele pe care ți le sugerează sunt adevărate. Și? Spune „da!” oricărui rezultat! Spune „da!” întregului efort necesar pe Cale. Spune „da!” și acceptă tot ce va fi și vei face ca pe un minunat loc de întâlnire cu Domnul Cel ce-ți vindecă sufletul de toate „injoncțiunile” și, mai ales, de felul pătimaș de a te apăra!
Te îmbrățișez cu dragoste și încredere desăvârșită,
Maica ta Siluana