Deși nu am pornit pasul opt în scris, viața mea a devenit un continuu „experiment”, fiecare moment e o provocare, o ocazie de a pune în practică ce am învățat. Pentru mine e o minune ce mi se întâmplă, adică văd totul cu alți ochi (îmi aduc aminte că am mai scris asta de cel puțin două ori de când vă cunosc). Dar e uimitor cât de „mare” a devenit fiecare mărunțiș, nu în sensul că și-ar depăși locul, ci că are importanța lui, așa mic cum e. E un prilej de a-l vedea pe Domnul.
Am ieșit să scriu pe cerdac, am și priză aici, afară, e umbră, e aer, e plăcut... Chiar acum, în acest moment, sunt niște copii care se joacă în parc. După cum țipă și strigă, parcă ar fi de la casa de copii ori bolnavi. Iar unul a început să cânte tare, tare și fals, fals... „Veronica, e-o minune!”
Reacțiile mele din trecut ar fi fost... nu știu cum, nu mai știu cum. Dar acum Îl văd pe Domnul. Domnul îi iubește pe acești copii gălăgioși și poate bolnavi.
Azi, acum, am o viață minunată. De câtva timp se întâmplă asta, să observ ce viață minunată am, așa, în obișnuitul și măruntul ei. Nu pot expune aceste percepții, am încercat să vă scriu ceva dar a ieșit o chestie absolut hilară. Și totuși, am „percepția” pe care o aveam la vreo patru, cinci ani, când eram copil și ieșeam afară și mă bucuram de viață, de mirosul de afară, de vrăbii, de ceilalți copii... Parcă trăiesc ce era înainte de momentul acela, al răului. Duminicile dimineața, când mergeam la iarbă verde cu părinții ori la Circ... Atunci era pace și nu aveam griji și nu-mi trecea prin cap că totul ar trebui să fie altfel, ar putea să fie altfel. Atunci, nu aveam nicio dorință. Atunci trăiam, pur și simplu.
Cred că era o stare paradisiacă pentru mine. Și cred că de fapt dorințele ne încrâncenează viața. Ne legăm de ce și cum ar trebui să fie. Atunci, în perioada aceea, nu știam nici ce nici cum, pur și simplu trăiam și mă bucuram. Atunci, cântam „melc, melc, codobelc” atât de serios, ca pe o incantație... Melcul acela era vrăjit să iasă, era chemat... Și totuși, nu era dorință, nu era nerăbdare, nu era voia mea să iasă. Nu era „pretindere”. Era iubire și chemare la joacă împreună.

Adie vântul, soarele luminează cald și foșnetul frunzelor mă reașează în iubire cu viața. M-a întors unde am fost ca să aduc aici ce am uitat să fiu.
Alaltăieri, la țară, parcă eram la țară la mine, în copilărie, cu muște în casă și cu o pasăre pe care nu o aud pe aici, pe la noi. Parcă mi s-a întâmplat un fel de „primenire” a simțurilor și a percepțiilor. Și parcă trăiesc o continuă uimire. Și nu mai trăiesc frică. Frica aceea că oricând se poate schimba ceva. Că în orice clipă poate fi mai rău. Adică acum „rău” nu mai e „rău”, ci e ocazie de a trăi altfel.
Nu știu, „schema” mea era ca în momente din astea să-mi fie frică inclusiv să mă bucur de ele, de teama a ce va fi. Să mă gândesc cu spaimă că se apropie, din moment ce „mi-e bine”. Acum... mă gândesc cu încredere.
Doamne, binecuvântează toată lumea Ta!
Sărut mâna.
O săptămână minunată să aveți și pacea Domnului.
Cr