Da, poate fi considerată „Sesiunea opt”, acea dăruire a unei trăiri Domnului, dorință de a transforma El, de a așeza înțelesuri, de a deschide căi... deși ne-încadrat în exercițiul propriu zis al Sesiunii opt... poate, de fapt, mai mult.
... în ultimul timp m-am tot gândit la frică. La frica mea pe care o am de când eram mică. Frica aceea că în orice moment cineva va băga capul pe ușa camerei în care sunt și mă va certa, va izbucni din ceva, îmi va face vreun reproș, cava ce nu am făcut bine, ceva ce am greșit. Trebuie să mai fac la asta... momentan am cam descoperit-o prin deducție, prin analogie cu anumite comportamente prezente și cu anumite amintiri... Probabil trebuie să nu mai țin cont de asta în nici un fel, acum știu că Domnul e aici.
Am pornit de la o întâmplare pe care mi-o amintesc mereu, nu e ceva ce am îngropat sau uitat. Când eram foarte mică și stăteam cu bunica, atunci când ai mei erau la serviciu, ea a întârziat o dată mai mult, venea de obicei până mă trezeam eu, și m-am trezit și am ieșit pe scară și era femeia de serviciu care mătura și știa că bunica o să vină și m-a liniștit, dar eu am început să țip foarte tare, și știu sigur că era și puțin teatru, chiar dacă eram foarte mică, și am lăsat frica aia să pătrundă în mine până mi-a fost de-a binelea foarte, foarte frică că bunica nu o să mai vină. (mi-am amintit ce zicea Ana când a rămas atunci la noi și plângea). De fapt teatrul era că la început eram liniștită și știam că o sa vină dar am țipat totuși, poate pentru atenție, dar nu știu exact, dar apoi mi-a fost foarte, foarte, foarte frică. În fine, ăsta e un eveniment la care m-am mai gândit și despre care am mai vorbit.
Acum, m-am gândit din nou la el, pentru că mi-a venit în cap teama-frica pe care o simt de multe ori când trăiesc o emoție și îmi e foarte frică (inconștient) că cineva va intra/veni/vedea și mă va certa foarte, foarte, foarte tare, va țipa etc. Atunci bunica a venit și m-a certat foarte, foarte, foarte tare că am țipat, întârziase și alergase că știa că mă trezesc și să nu plâng și nu a înțeles nimic, săraca, din spaima mea, ci s-a simțit prost că am făcut-o de râs plângând pe scară. Deci ea m-a bătut puțin cred, oricum, nu asta am reținut, și probabil nu a fost singurul eveniment de genul ăsta din viața mea. Și s-a acumulat acea frică, că dacă cineva ar ști... m-ar certa foarte, foarte tare.
Acum în prezent chiar mă gândisem zilele trecute la acest lucru, am mai spus și altă dată, de mai multe ori: am o teamă, de care îmi dau seama și îmi era greu să văd de ce o am pentru că rațional nu avea niciun suport, acea teamă că se va deschide ușa și cineva mă va certa. Chiar când intru la iertare, sau fac ceva personal, că să zic așa, am sentimentul că nu e bine, (deși e bine, adică nu e nimic în neregulă), și cineva va intra și va țipa sau mă va certa foarte tare că fac asta și nu altceva... crispare, în concluzie... dar nu știu dacă are strict legătură cu povestea cu bunica, de fapt cred că e un cumul de evenimente care au dus la asta. Ce încerc să fac în prezent e să conștientizez starea și să aduc gândul că am un gând irațional, că frica nu e justificată, că și chiar dacă se va întâmpla așa, nu e nimic, nu am greșit cu nimic... dar mai e de lucru cred aici.
Și la exercițiu am simțit diverse strângeri în stomac, încordare în umeri, și nu am știut să îi relaxez, și o chestie, un punct dureros în dreptul inimii, spre interior, în fine, ceva ce am mai simțit, nu e ceva necunoscut...
*
M-am mai gândit în ultimul timp și la copilul interior ca să văd cum a fost el speriat, abuzat, cred că e corect dacă mă uit la cum îl abuzez eu. Asta dacă merg pe raționamentul maicii, că orice abuzat devine la rândul lui abuzator, al altora și al lui însuși. Deci adultul eu îl persecută cumva pe copilul eu așa cum a fost el abuzat când era mic... Dacă raționamentul meu e corect. Acum am mai învățat să discut cu el, dar pot să văd încă bine cum îl torturam cu ceva vreme înainte. Mai ales nu îl ascultam, îl repezeam, nu-i dădeam atenție, nu-l lăsam să îi fie frică, nu-i permiteam să aibă sentimente, îl bruscam, țipam la el, îl făceam bun de nimic , îl jigneam foarte, foarte tare, îi dădeam ordine, țipam la el, nu-l mângâiam etc., etc.
Doamne, ce-l mai torturam! Asta înseamnă că așa am fost și eu abuzată, nu? Așa am învățat să fac și, probabil, dacă aș fi avut și eu copii, așa mă purtam și eu cu ei? Asta în cazul în care Hristos nu ar fi „intervenit” la timp... Doamne! Doamne binecuvântează Tu! Că altceva nu știu ce să mai spun. Așa de fapt îi torturez și pe „copiii” altora. Probabil. S-au i-am torturat... acum am mai învățat niște mici „trick-uri” și lucrurile s-au mai schimbat... Acum învățăm să ne jucăm împreună, să ne vorbim... dar nu îl pot asculta mereu, uneori e cumplit de sincer, de simplu, de... copil, iar adultul nu poate pur și simplu să suporte asta.
*
Câtă energie pierdem inutil încercând să înțelegem lucruri de neînțeles, sau făcând lucruri care nu ne sunt de nici un folos.
Relații... intrăm unii în alții, fiecare cu romanul lui, și ne mișcăm unul în altul, unul prin altul... e incredibil, fiecare cu povestea lui unică și irepetabilă, fascinantă, mai ales când vedem și povestea de dragoste cu Domnul. Și fiecare o are, chiar dacă el nu știe, sufletul lui o știe. Mă uit și la povestea mea, și e incredibilă, deși nici eu nu am fost mult timp conștientă de ea, dar El a fost acolo, sufletul meu a știut întotdeauna. E minunat romanul meu și al celorlalți.

Abia aștept să ne întâlnim toți că să ne bucurăm și să dăm slavă Lui.

Iadul- am înțeles pe propria piele- e să fii în veci fără Domnul. Ce reprezentare schilodită, de prost gust, vulgară, a dat omul de-a lungul timpului iadului (cu flăcări și smoală etc.) și ce e trist e că foarte mulți oameni cred asta și alții foarte mulți refuză să creadă că așa ceva este adevărat, deci refuză să creadă că există iad și rai (deci Dumnezeu), din cauza îngustimii acestei percepții... nimeni nu le spune că iadul nu sunt acele flăcări desenate pe coperțile unor cărți, și ne-iertarea, ne-iubirea, lipsa Domnului... și mulți trăim în iad fără să o știm, ignorând total asta și luând în râs pe cei care o cred...

Incredibil cum după atâtea demonstrații sută la sută că totul se poate cu Domnul, atâtea demonstrații de dragoste necondiționată și infinită pe care o are Domnul pentru mine, incredibil cum uneori aleg - conștient sau nu (?) - să Îi întorc spatele. Și îl întorc pălmuind pe aproapele, ne-iubindu-l, fiind sluga căreia Domnul îi iartă imensa datorie, dar el nu iartă pe cea foarte mică a aproapelui. („ ...cei care văd paie în ochiul aproapelui (fără să priceapă că de fapt e bârna lor reflectată în ochiul celui de lângă ei – de-aia pare mai mică, de departe, precum un pai” - la Călin pe blog)
Incredibil cât de lentă e convertirea omului vechi, cât de greu se lasă el copleșit de minune.
E ca taximetristul din filmul 12, al lui Mihalkov, care la orice variantă răspundea cu So, what?
Oare, Doamne, mă voi așeza vreodată cu totul în fața Ta, golită de orice fals eu , total? (total implică pentru mine fără întoarcere , pentru că așezări totale am avut, și tocmai datorită lor ȘTIU (și nu mai trebuie să văd - cum zice D. că se poate)

Recitind niște mai vechi postări de pe site plus alte câteva întâmplări/stări/întrebări/găsiri (specifice mie) etc. din perioada asta, mi-am re-amintit cât de nimic sunt eu și cât de drag îmi e să fiu acest nimic din care Domnul face totul.

Și în ultimul timp s-a așezat cumva în mine - nu știu dacă înțelesul e corect sau e doar o urmare a unor gânduri - înțelesul lui a fi una, precum Tu una ești cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. De fapt nu înțelesul, ci convingerea că sunt cu ceilalți unul din vasele comunicante, legate între ele de acele tuburi curbate prin care circulă „lichidul” dătător de viață, Însăși Viața. (vase comunicante – noi-< rețeaua, El>- care ne adapă).
Trist e că uneori circuitul se înfundă, uneori mult prea des și uităm cum era cu adevărat când era curat. Și mult mai trist când circuitul se înfundă în dreptul meu, când eu nu dau voie lichidului să circule mai departe și mă și încui în mândria că ce treabă grozavă am făcut... Și dopul îl pun nelăsându-i pe ceilalți să fie cum sunt și în multe mii de alte feluri, ne-iubind de fapt. (dar de câte ori nu a desfundat Domnul Însuși canalul, și în ultimul timp parcă se vede o ameliorare a circulației prin canal, nu dinspre mine spre El, ci invers... )

Multe înțelesuri se deschid în mine la cea mai mică accesare a mea a butonului verde, dar la fel de repede se închid când îmi e frică să primesc. Sau, când nu știu cum să o fac... sau poate și asta e doar în mintea mea, nu știu.
Dar, una peste alta, La vita e bella, cum spune celebrul regizor, Roberto Benigni, și ca el mulți alții...

Legătura dintre noi, cum zicea cineva, aceea a celulelor unui organ. Mă simt bine lângă celulele din organul meu, chiar dacă și celelalte celule sunt tot din trupul meu. Și să ne găsim organul din care facem parte... mult mi-a plăcut gândul ăsta. Cât de bine mă regăsesc uneori în ceilalți/recunosc/ identific uneori cu experiențe ale unora cu care nu am nici o legătură!! aparentă. Fiecare întâlnire a mea cu altcineva nu e întâmplătoare. Totul e bine studiat și fiecare clipă are locul ei în marele puzzle, însăși viața. Aici mă uimesc cel mai mult: fiecare întâlnire nu e întâmplătoare, orice detaliu, cât de fin, are rolul lui covârșitor. Doamne, pe lângă câte detalii trec fără să bănuiesc măcar că sunt, sau pe lângă câte, trecând, nu îmi pun singură mâna la ochi? Văzând eu detaliile la timp nu ar mai fi nevoie că Domnul să re-facă trasee, că să-mi dea posibilitatea să ajung la destinație. Drumul ar putea fi mai scurt. E nerăbdarea asta mândrie? Oricum, încăpățânarea de a o lua pe "traseul meu" e încă o piedică puternică în mine și nu e mereu ușor să nu mă uit pur și simplu la ea.
De câte ori mă aventurez să plec în expediții eu, de capul meu, fără El, știind sigur că neputincioasă sunt, dar având incredibilul, consternantul, ne-bunul (= fără minte) „curaj” de a face asta, sfidând pur și simplu toată această neputință, care e egală cu prostia atroce... etc.

Mulțumesc, Maică, pentru tot, și de asemeni, iertați-mă pentru tot.
Un copil în recuperare