Doamne ajută, Măicuță!
Vă scriu în această dimineață dintr-un prea plin al inimii mele, în semn de mulțumire pentru dragostea, grija și strădania cu care încercați, prin faptă și cuvânt, să ne întăriți și clădiți (reclădiți)... Povestea mea ar putea servi drept exemplu multora despre cădere și ridicare, despre rătăcire și regăsire.

Sunt avocat, pe 27 iunie împlinesc 36 de ani, căsătorită, am un băiețel de opt ani. Pe 8 septembrie anul trecut am născut cel de-al doilea copilaș - tot băiețel- care, însă, a adormit întru Domnul pe 14 octombrie. Am avut vreme să îl botez (era născut prematur, la șapte luni), așa încât l-am putut înmormânta și să-i fac toate cele creștinești și pentru mine asta reprezintă o alinare, alături de nașterea și adormirea lui, ambele la zile de mare sărbătoare. A fost un copil dorit, sarcina cu mari riscuri, nerecomandată de medici, ca de altfel și cea dintâi. Și primul copil a fost născut după o sarcină foarte grea... medicul îmi recomanda să îl avortez... și eu i-am spus că și dacă mor eu, acel copil va trebui să traiască. Astăzi, e un copil reușit, extrem de inteligent și un adevărat sprijin pentru cei din jur, în ciuda vârstei foarte fragede. Dar, altceva voiam să vă spun și, probabil, nu voi reuși integral în acest mesaj:
Eu provin dintr-o familie de intelectuali - mama nu a fost membră de partid, în schimb tatăl meu, din pricina funcțiilor deținute înainte de '89, nu intra nici în biserică. Am crescut predilect la bunicii materni, în zona Buzăului - străbunicul matern, ctitor de biserică, bunicul, combatant în cel de-al doilea război mondial și scăpat ca prin minune din multe, obișnuia să meargă la Sfânta Liturghie duminica și mă lua cu el. Acest drum străbătut, de mână cu bunicul meu, către biserica din deal, m-a sprijinit, m-a luminat, m-a întărit pentru toată viața mea, căci am știut, am înțeles de timpuriu, că Dumnezeu te așteaptă la capătul drumului și nu vei fi dezamăgit niciodată. Astăzi, pruncul meu e îngropat în cimitirul acelei biserici din județul Buzău, ctitorită de străbunicul meu, în același loc de înhumare cu bunicul care mă ducea de mână la Sfânta Liturghie. Pentru acest lucru și multe altele, copilăria mea a fost o eternă Duminică. Vă mai scriu, promit! Mai sunt multe de spus, și spre folosul celorlalți. Vă mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ați acordat lecturând aceste rânduri și, așa cum spuneam mai devreme, pentru dragoste, grijă și strădanie!
Un om pe Cale