Draga mea Măicuță dragă,
Am trecut prin momente deosebite în ultimul timp, slavă lui Dumnezeu!
Am constatat și niște lucruri cam nasoale și vreau să vă spun despre ele. M-a întrebat cineva dacă-l iubesc pe soțul meu și m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că eu am viață dublă acum. Lui nu-i pot spune de trăirile mele religioase, psihologice, de autocunoaștere (de când lucrez pe codependență) și dezvoltare, pentru că nu-l interesează. Și-atunci mă ascund de el, mă ascund când mă rog, când mă întâlnesc cu grupurile etc., nu-i spun de prietenele din ultima vreme pe care mi le-am făcut și tot așa. Când sunt cu el îmi pun masca aceea care știu că-i place lui și în rest încerc să fiu eu însămi. Mă simt falsă și ipocrită, Maică. Nu sunt eu însămi, dar cine sunt?
Relația mea cu el acum 12 ani era bazată pe sex, apoi s-a transformat într-o dependență gravă mai presus de Dumnezeu și-acum ce-a mai rămas? Nimic?? Nu știu.
Măicuță, mă simt groaznic, am niște stări de rău teribile în ultimele zile (cu greață, amețeli) și le-am asociat cu momentele când mă gândesc la faptul că poate nu-l iubesc, că sunt altcineva cu el, că stau în relația asta pentru că nu știu dacă mă pot descurca singură, că nu știu cum să procedez…
Mi-e greu să-l iert, deși fac sesiunea a opta, îl judec în gând, ma gândesc că sunt mai bună, mai credincioasă ca el. Mă scoate din minți câteodată, cred că mă văd pe mine cea veche în el, am tendința să-l controlez, să fiu în competiție cu el (din codependență), nu-l ascult, fac doar ce vreau eu (sinele), îl mai ironizez, cert, mă plictisește când începe să se laude, îmi dau seama că-l lăsam așa pentru că după ce se laudă era mai maleabil, îmi făcea voile, însă nu e spre creșterea lui. Și ce să fac? El atâta face, se laudă, ca să-și crească stima de sine. Cum îl ajut? Mă simt de parcă stau cu el din interes, și nu din iubire, nu mai facem aproape nimic împreună, nu am ce discuta cu el profund.
Îl mint mult, Maică, mai mult prin omisiune, sunt atât de falsă cu el, cu „iubirea vieții mele”, ce-am ajuns, cine mai sunt eu?
Acum nu sunt dispusă să fac nimic ca relația noastră să fie fericită. Eu sunt fericită independent de el. Doar mă rog pentru el, îl binecuvântez. De unde împotrivirea asta, încrâncenarea asta de a nu face nimic? E apatie sau răzbunare? O fi omul vechi din mine?
Am găsit avantajele pentru care mă complac în relația asta proastă, mă lasă pe mine să mă ocup de citit, de creșterea mea personală, e bine pentru mine. Nu sunt dispusă să salvez relația în schimbul neglijării acestor aspecte ale vieții mele. Cum să fac să păstrez concentrarea pe dezvoltarea omului nou și uciderea celui vechi din mine, implicându-ma în același timp în relația asta? Fără să prejudiciez bucuria pe care o am? Să-i spun, să-i vorbesc adevărul?

Am mare nevoie de îndrumare, Maică!
O femeie debusolată în drumul spre ieșire din codependență