Dragă mamă,
Aștept de mult să îți scriu, încât am emoții... ți-am scris de multe ori în gând scrisoare asta, încât acum cred că nu o să mai am cuvinte... nu știu ce să mai spun.
Te iubesc ffff mult, mami, nici nu știi cât. La cât de închisă sunt încă față de tine, nu e de mirare... Mă doare foarte mult că încă te simți așa de vinovată față de mine, că încă crezi că nu te-am iertat... deși relația noastră arată acum cu totul altfel decât atunci când am plecat definitiv de acasă.
Eu m-am schimbat mult, tu la fel... deși avem încă, amândouă, multe comportamente nesănătoase, încă nu știm să ne arătăm iubirea...
Ei, mult timp ți-am reproșat, prin comportamentul meu, că nu m-ai învățat să iubesc, că nu ai știut să îmi arăți asta, că nu mi-ai spus niciodată, când eram acasă, că ma iubești, deși încercai de multe ori să îmi arăți, iar eu eram furioasă că te portai așa cum te purtai... deși înțelegeam și eu că și tu ești o victimă. Totuși îmi doream să te rănesc, pentru tot răul pe care îl simțeam înăuntru, pentru toată durerea, pe care o simțeam atât de acut, pentru că eram singură, pentru că nu aveam o mamă așa cum mi-aș fi dorit, pentru că te iubeam enorm, dar te uram pur și simplu când beai... când te victimizai, când aveai acel comportament prin care încercai să ne faci pe noi să ne simțim vinovați, când ne spuneai că pe tine nu te iubește nimeni, că tu ești proastă și noi toți ne batem joc de tine, că o să vedem noi când nu o să mai fi „marița” noastră, ce o să mai suferim noi atunci... jucai un joc la care noi îți răspundeam pe măsură, neștiind niciunul în ce capcană eram...
Mie îmi era greu să te văd, să te văd că suferi, să te văd așa, să știu că nu există ieșire (în care nu am crezut până în clipa în care pur și simplu ieșirea a fost și atât)... că suntem (noi și tu) condamnați la acest iad... Că nu vrei să faci nimic ca lucrurile să fie altfel. Așa credeam, evident, că dacă ai vrea, numai dacă ai vrea puțin, lucrurile ar sta cu totul altfel... Dacă pur și simplu nu ai mai bea, dacă ai vrea să faci acest efort... nici nu știi cât de mult sufeream cânt îți auzeam vocea îmbibată de alcool, încă de la mare distanță de casă, când te vedeam că te faci de râs, când ți se împleticeau pașii, vorba, mintea, când pur și simplu nu gândeai, când îți era foarte, foarte rău și credeam că ai să mori, și ziceai că îți e rău de la fiere, că ai mâncat gras.... când vorbeai total aiurea... nici nu știi ce durere e pentru un copil, fata ta să vadă cum mama, în care își pune toată nădejdea e așa.... nici nu știi câtă durere, frica, repulsie, ură am fost în stare să simt pentru toate astea, și încă și mai multe, când o băteai pe sora mea în halul ăla, când aveam doar câțiva anișori, când muream de frică dacă luam o notă mică... Câte note mici nu ți-am ascuns, mama, de câte ori nu am acoperit-o pe sora mea de la multe lucruri pentru care îmi era frică că dacă le vei afla o să îi faci rău, deși și mie îmi era frică pentru ea... Mama, nici nu știi ce mult mi-ai lipsit, ce mult mi-a lipsit relația cu tine, ce mult mi-am dorit o mamă, o prietenă în care să am încredere... ce mult am tânjit după asta, ce mult am invidiat pe cine avea parte de asta, ce mult m-am urât pe mine, ce mult am greșit, cât de greșit m-am comportat, și încă o fac, pentru că nu am avut un alt exemplu... am făcut și scolioză, și încă destul de gravă, pentru că mi-a lipsit verticalitatea, nu știam cine sunt, de ce sunt, cum să aflu, ce e cu mine, de ce e așa... și atâta vreme nu am știut că e Domnul acolo care e cu mine și plângea și El cu fiecare lacrimă a mea.... nu mi-ai spus despre Dumnezeu, nu mi-ai spus despre iubire, despre nădejde, despre... nu ai știut nici tu. Habar nu ai avut. Și tu ai avut un tată alcoolic care atât te-a bătut, încât ți-a atrofiat atâtea simțuri, ai avut o mamă atât de codependentă de la care ai învățat tot asta, ai avut o copilărie atât de nefericită, acolo la țară, în acel mediu, încât numai Domnul te-a păzit de mult mai rău... îmi era și îmi este atât de milă de tine, când mă gândesc la cât de multe ți-au lipsit și ție... te văd copilă și te înțeleg perfect, și, doar o minune, mama, m-au ferit și pe mine de a avea destinul tău...
Dacă ar fi să îți reproșez, aș umple pagini întregi, cu frustrări și gânduri, și dureri, dar... te-am iertat, mama, te-am iertat pentru că te-am înțeles, pentru că nu ai fost decât o victimă. pentru că m-a luminat Domnul să văd totul din afară, să înțeleg acest sistem blestemat, acest lanț al blestemului, pe care l-am rupt cumva, mama. Și apoi tu însăți l-ai rupt, și așa ai devenit viteaza mea mama, cea pe care o știam de fapt (pentru că mereu te-am văzut o persoană atât de puternică). Nici nu știi că poate cea mai fericită zi din viața mea a fost când am aflat că mergi la A.A... a fost un șoc atât de mare încât m-am blocat pur și simplu, încât nu am putut articula decât: A, ce bine!... Nici nu știi cât te-ai schimbat, deși mai ai mult de lucru, nici nu știi ce bucurie s-a făcut atunci în sufletul meu, câtă recunoștință. Nici nu știu cum ai avut puterea de a face asta, totul era atât de deznădăjduitor... Acum parcă uneori nu am răbdare, parcă îmi doresc să fii desăvârșită, parcă vreau să treci peste anumite etape ca să te bucuri și mai mult de viața ta... Mă bucur că L-ai descoperit pe Dumnezeu așa cum Îl cunoști acum, și că aveți deja o relație foarte frumoasă, mă bucur că te rogi, și mai ales că te spovedești și te împărtășești. Nu aș fi crezut asta niciodată!!!! Asta arată cât de puțin am crezut în Dumnezeu, dacă, deznădăjduită fiind, ziceam că tu niciodată n-ai să nu bei, n-ai să mergi la biserică și n-ai să te spovedești și împărtășești, dar El are alte socoteli, și ce bine că le are... ce bine că El nu e ca noi... nu? Ai observat și tu asta, deși de multe ori îmi zici că ești singură pe lume și alte victimizări din astea, care pe moment mă enervează enorm, dar îmi trec repede, pentru că te înțeleg, și eu am trecut prin astea...
De acum drumul nu mai duce decât înainte. Mă bucur de fiecare dată când aflu ceva despre recuperarea ta. Am aflat întâmplător că ești în recuperare, am aflat întâmplător puțin din povestea ta pe care o împărtășești la grup, nu mi-ai spus, dar te înțeleg. Te înțeleg și că încă nu ești pregătită să vorbești și cu tata și cu sora mea despre faptul că ești în program, probabil simți încă atâta rușine și vinovăție, dar, să îți spun un secret: au observat :) Nici eu nu vorbesc cu ei, de fapt relațiile noastre sunt cam tot aceleași, mă doare mult pentru tata, că e în asemenea negare, dar și pe el îl înțeleg, mă doare că sora mea nu are o relație cu Domnul, dar, la câte minuni am văzut eu (cel puțin cea cu tine și cea cu mine :) ), nu pot decât să cred și să aștept, cu uimire, să văd ce șiretlic va găsi Domnul și pentru ei. Deși și pentru ei lucrurile, din perspectiva mea, mi se par imposibile... Dar nu mă mai neliniștesc deloc, doar cred că suntem toți copiii lui Dumnezeu.
Sunt fericită.
Mi-ar plăcea încă ca multe lucruri să stea altfel, dar am învățat că asta e control (pe care atât de bine l-am învățat și încă îl „practic” atât de bine). Aș vrea atât de multe să îți împărtășesc, să îți spun câte lucruri am aflat eu, dar o să ne împărtășim astea odată, când ne vom întâlni la Domnul, și atunci, în doar o clipită vom afla atâtea lucruri și vom trăi atâtea experiențe și atâta bucurie, și vom avea timp să fim doar noi, noi, fără frustrările noastre, fără frici, fără complexe, fără bariere...
Mult timp m-a durut și relația ta cu bunica (mama lui tati), cu care nu te înțelegeai, căreia îi reproșai atâtea, pe care erai geloasă, invidioasă.... dar noi o iubeam, și tu credeai că mai mult decât pe tine, și poate era așa, pentru că atunci, copii fiind, ne simțeam în siguranță alături de ea, ea ne proteja, ea știa să ne spună că ne iubește, dar te înțeleg și pe tine. De-a lungul timpului și eu i-am reproșat multe lucruri... Așa e, fiecare avea în felul ei dreptate, dar să știi că pentru noi ea a însemnat foarte mult, ne-a învățat foarte multe lucruri pe care tu nu ai știut să ne înveți, deși a și greșit față de noi. Dar eu o înțeleg și pe ea. Cel puțin pentru faptul că ne-a învățat rugăciuni, și ne-a vorbit despre Dumnezeu, atât cât a făcut, eu îi sunt în veci recunoscătoare... pentru că tu nu știai să ne spui asta, dar tu erai mai derutată decât își poate cineva închipui. Ai plecat din căminul tău total bolnavă, cu speranța că, măritându-te, vei scăpa de toate problemele, și ai dat peste un soț care a crescut fără tată, foarte mămos, care nu a știut să te aprecieze, să te înțeleagă, având el însuși rănile lui. Și ai văzut în Labirintul codependenței se explică totul foarte bine, și cred că ai reușit să pricepi și tu foarte mult. Așa învățăm să trăim și ducem mai departe felul bolnav din familie... atât îmi doresc să începi și Seminarul de iertare.. dar e ok, când vei fi tu pregătită, nu mai vreau să forțez lucrurile. E totul atât de bine acum! Te iubesc, mama, nu ți-am mai spus de mult :) Și să știi că te iubeam și când îi acordam tatălui mai multă atenție decât ție... era tot din durere și revoltă.
Voiam și să îmi cer iertare. Să știi că atunci când îmi reproșai că nu vreau să vorbesc cu tine, că vin de la școală și nu te bag în seamă, cred că ți-ai dat seama, era nu pentru că nu te iubeam, dar pentru că eram și eu atât de bolnavă... te uram că miroseai a alcool, cum aș fi putut să îți ofer eu atunci dragostea de care aveai atâta nevoie? Nici eu nu o aveam și nu o știam. Voiam să mă răzbun, neascultându-te, să suferi și tu, să vezi și tu cum e... Aș fi vrut să îți vorbesc, dar dacă lucrurile ar fi stat altfel, nu în acele condiții, nu așa, trebuie să înțelegi, așa nu puteam și preferam să te jignesc, să mă retrag în camera mea... așa știam eu să îmi neg durerea, să o îngrop, să o alung. Iartă-mă că nu am știut să îți fiu alături, dar, nu mă învinovățesc, atâta timp m-am învinuit într-un mod atât de bolnav... acum am învățat să nu mai fac asta, și sper să înveți și tu. Am făcut multe lucruri din răzvrătire, din răzbunare, deși credeam că îmi trăiesc viața... Și mai ales când te opuneai... știi, și mie îmi era teribil de frică când lipseam nopțile, când mergeam în locuri în care nu îmi doream să fiu, când îmi dădeam seama că altceva e în adâncul meu, dar îl astupam repede cu lucruri „extravagante” ca să fiu acceptată, ca să am o gașcă (și am avut atâtea, și atât de diverse... și ciudate unele...). Da, îmi era și mie frică, dar eu trebuia să fiu curajoasă, trebuia să nu îmi fie frică (nici nu știam cum să o exprim), și uneori credeam că astfel găseam ce căutam... în rock, în sport, în „trăirea vieții”, în hainele negre, în sfidarea semenilor, în superioritate, în cărțile pe care le citeam și care mă făceau să mă simt superioară (astfel am învățat să „dau un patru” – cum zicea cineva drag – oricui nu era la așteptările mele)... Era modul meu de a-mi găsi ieșiri. Modul meu de a supraviețui. Dar am învățat și din astea foarte mult. Cel puțin acum am o duioșie față de oricine face asta... Și oricum eram totuși singură, frustrată, nu eram cum aș fi dorit (eu îmi doream să fiu atât de liberă și să sfidez pe oricine și orice, să am acea libertate totală, pe care nu știam că o caut unde nu trebuie)... Au fost totuși și multe clipe fericite în acest timp, așa cum putea fi fericirea pentru un om ca mine.
Ar fi ffff multe de spus, dar, doar ca poveste, eu nu mai simt față de tine repulsie, ură, resentiment, dragoste bolnavă. Mai am mult de lucrat la mine, la relațiile mele, cu voi, cu actuala mea familie, și cu oricine altcineva, mai ales cu mine. Dar acum drumul merge doar înainte, nu mai dă de mult înapoi, are o singură direcție și simt uneori atâta fericire, că îmi vine și să am răbdare. :). Lucru care nu îmi e deloc caracteristic :). Eu te iubesc, te-am iertat, îmi pare foarte rău de ce ai trăit, dar, toate sunt cu îngăduința lui Dumnezeu, El ne poartă până la urmă în brațe pe toți.
Despre un singur lucru mai vreau să îți spun: despre momentele fericite pe care le-am petrecut alături de tine și pentru care îți mulțumesc. Știi, în clasa întâi, în prima zi de școală m-ai dus de mână, mie îmi era foarte frică, aveam emoții, nu mai voiam să îți dau drumul... era așa de bine cu tine de mână, mama! Dar m-ai încurajat și a contat enorm că erai acolo. M-am simțit atât de în siguranță.
Altă dată, cred că încă nu eram la școală, sau nu mai știu, și am mers noi două în parc... Ai stat pe o bancă și m-ai lăsat să merg pe un deal, alături, și apoi să vin înapoi... era foarte aproape și posibilitatea să mă rătăcesc era foarte, foarte mică, dar totuși m-am rătăcit. Am trăit atâta frică că nu am să te mai găsesc! Mergeam pe alee singură, plângând și oamenii se uitau la mine, dar nimeni nu m-a întrebat ce e cu mine. Îi uram că nu mă întreabă, ca să te găsesc mai ușor, doar se uitau la mine ca la o ciudată, așa m-am simțit, și nu eram decât o copilă pierdută... dar te-am găsit și am fost atât de fericită! Te-ai mirat mult că nu te găseam, eram alături practic, dar atât de bine a fost în acea îmbrățișare, încât sunt tare bucuroasă că m-am rătăcit, măcar pentru acea îmbrățișare, pe care o simt și acum...
Sau când ne lăsați foarte mult la țară și mie îmi era atât de dor de voi... încât ieșeam vinerea și sâmbăta toată ziua la poartă să văd dacă nu cumva veniți sa ne luați... și era atât de dureros când nu veneați, dar atât de bine când veneați, era sărbătoare în sufletul meu. Și multe alte lucruri frumoase pe care le-ai făcut pentru mine... să știi că mereu am apreciat că te jertfeai atât pentru noi, uneori nu mâncai, când o duceam foarte greu, ca să ne dai nouă, și, pentru mine, viața ta și lupta ta sunt cel mai frumos model... da, nu te mira, așa e, ești cel mai puternic om pe care l-am cunoscut, căci, în condițiile tale, te-ai descurcat mai mult decât exemplar, chiar dacă aparent a fost rău de multe ori. Nici nu știi ce sacrificiu ai făcut... ce om puternic și minunat ești! Îmi dau mereu lacrimile în aceste întâlniri cu tine! Ești un om atât de frumos și curajos, și mă bucur că ești mama mea, nu mi-aș dori niciodată altă mamă. Nici când ne era greu nu voiam alta, eu pe tine te voiam, voiam să rămâi mama, dar doar un pic altfel. Atât.
Îți mulțumesc încă odată – deși niciodată suficient – pentru că... ești mama. Te iubesc și te rog să mă ierți. Am greșit și greșesc încă mult față de tine, dar te rog să ai răbdare, nici eu nu sunt gata, nici tu, dar va fi minunat într-o zi.
Cu toată dragostea, fata ta!

Dragă tată,
Nici nu știu cum sa încep. Te iubesc. Mult. Îmi pare foarte rău că nu avem altă relație. Ne înțelegem foarte bine, dar e un bine foarte superficial. Tu niciodată nu mi-ai reproșat nimic, nu te-ai opus, nu m-ai certat, nu mi-ai interzis. E clar că la tine am alergat mereu din calea mamei, care era furioasă, care ne certa... e clar că ea a fost geloasă că doar pe tine te iubim... Cu tine, ții minte, îi ziceam mamei „ursoaica supărată” când o așteptam de la serviciu, și pentru noi, ca și copii, era ceva pozitiv, ne simțeam în siguranță că ești acolo.... dar nu ai înțeles-o pe mama deloc, tată, mult a suferit în familia ei, mult a suferit și aici. I-ai hrănit toate patimile, negându-le, neprivindu-le în față, împroșcând cu noroi tot ce nu îți convenea. Niciodată nu ai fost un om matur. La cei 57 de ani ești încă un copil schilodit. Te înțeleg. Ai crescut fără tată și probabil ți-a fost greu crescut de atâtea femei și asta ai învățat. Nu ai știut nici tu cum e un cămin normal, nu te-a învățat nimeni. Ai făcut și tu cum ai știut, tata. Nu sunt supărată pe tine, niciodată nu am fost, deși a trebuit să te iert pentru multe lucruri... în primul rând că nu m-ai învățat să iubesc, că nu ai știut să mă faci să mă simt valoroasă, că nu ai știut să îmi fii model, că nu ai iubit-o pe mama așa cum merită, că nu ai respectat-o, că nu ai înțeles-o, că ai vorbit-o de rău în fața noastră, că negi, că nu ești în stare să privești adevărul în față, că nu ești matur, că ai pus-o de multe ori în inferioritate pe mama, că ai umilit-o, că i-ai reproșat, că nu o înțelegi. Deloc. Deși atât s-a sacrificat pentru tine... și că nu vrei să vorbești cu Dumnezeu, că nici după accidentul în care era să îți pierzi viața și care te-a ținut aproape un an la pat imobilizat (și ce viață am dus atunci noi cu mama, cât s-a sacrificat ea pentru tine, cât de strâmtorat am trăit, cât de greu ne-a fost, în tot iadul acela în care mama, aproape la limita disperării nu găsea sprijin decât în nenorocitul de alcool...), deci nici toate aste nu au reușit să te facă să înțelegi că Dumnezeu a fost acolo. Cu tine, că El te-a salvat... că nici acum, când încă urmele bolii te chinuie atât, că ești și pe cale să îți pieri vederea, nu vrei să faci nici un pas spre El, că îi reproșezi mamei că merge atât de des la biserică, că ea nu îndrăznește să comunice cu tine, că nu îți poate împărtăși bucuriile și durerile ei, că sunteți ca doi străini, deși, în felul vostru, vă iubiți atât... Că toate acele scandaluri și certuri ale voastre ne-au schilodit și pe noi, că nu înțelegi că suntem toți bolnavi, că iei viața atât de ușor...
Dar câtă durere e acolo în spate, tata! Cât îmi e de milă de tine! Cât aș vrea să știi câtă bucurie poți să ai dintr-o dată...
Tu ești un om foarte bun.
Pe noi ne durea când lipseai mult de acasă, că nu erai cu noi, asta sigur, pentru că te durea, pentru că și tu simțeai că asta nu e viață, dar îmi pare foarte rău că nu ai făcut nimic... măcar să asculți... mereu îi reproșai mamei și viața voastră era un iad, dar ai fi putut și tu să faci ceva... nu doar să aștepți de la ea. Dar n-ai știut, nu știi nici acum... dar poate, cu mila Domnului, vei ști cândva!
Ești un copil, tata, și îmi doresc mult să te maturizezi. Pentru că, în felul tău, înțelegi foarte adânc lucrurile. Acum mama s-a schimbat mult, și ai observat, dar pentru că ești și tu atât de bolnav, uneori poate ți-ai dori să fie ca înainte... dar îmi pare rău că nu faceți acest pas să vorbiți despre voi. Vă e frică la amândoi... bine, cum vreți! Și mie îmi e foarte frică, de multe lucruri, inclusiv să vorbesc. E bine că duceți mai departe crucea. Oricum, de multe ori m-am gândit, nu ai cum să nu te mântuiești, tata, ești prea bun și Domnul știe asta, știe și durerea ta și tot... doar să nu Îl refuzi tu...
Tu ești dependent de bunica... ai o relație bolnavă cu ea, și e de înțeles.
Voiam să îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, și ai făcut destul... ții minte când te jucai cu noi când eram mici? Făceam bradul de Crăciun împreună, te tăvăleai cu noi pe jos, făceai pe calul, ne dădeai cu sania... ai avut un dar deosebit de a te juca cu noi, și asta a însemnat enorm... dar cel mai mult îți sunt recunoscătoare că m-ai primit atât de frumos când am venit pe lume... atât de mult m-a emoționat și mă emoționează reacția ta când ai aflat că sunt tot fată... și atât de minunat o povestești. E minunat tot ce povestești tu, și din armată, și de la pescuit, și din toată viața ta, deși, recunosc, uneori mă cam plictiseam să aud aceleași povești de atâtea ori... dar acum aș vrea șa le mai ascult din nou și din nou.
Îmi pare rău că atunci când ne întâlnim, așa rar, nu avem ce vorbi, în afară de formalități... nu am cum să ajung la tine, nu vorbim aceeași limbă, deși știu că îți lipsesc, ca îți e atât de dor de mine, că mă iubești atât. Și tu îmi lipsești, și eu te iubesc, și mie îmi e foarte dor de tine. Sunt atâtea lucruri care nu au fost spuse, povestite... dar probabil aici pe pământ nu vom mai apuca... acum doar te îmbrățișez de câte ori îmi e dor de tine, te încredințez Lui și mi-aduc aminte de ceva frumos... Știi când ne-ai spus la grădiniță atunci că nu nu vii la serbare că ai treabă, te duci să cumperi cartofi :)))) și tu de fapt erai Moș Crăciun la serbarea noastră... dar te-am prins, sub mustață, dar nu am zis nimic, ne-am făcut complice, ne-am făcut că nu pricepusem și ne-am amuzat... și cel mai mult ne-am bucurat că ai fost la serbare și nu după cartofii ( știi, chiar și un copil de grădiniță știe că la ora aia, seara, și atâtea ore, nu ai cum să fii la piață dar rămâne între noi)... Și când eram mici și mergeam la Sinaia, împreună, toți... atunci era foarte bine... și biata mama, numai în spatele ei voiam să merg, la tine nu prea voiam, și ei îi era cam greu sa ma care, dar era așa frumos.
Și vreau să îți mulțumesc că nu m-ai certat, deși uneori poate era cazul să te impui... dar astfel s-a compensat cu mama... și măcar știam că dacă îți spun ceva am aprobarea ta. Chiar dacă era un mecanism bolnav, totuși, a fost pentru a putea supraviețui... Mai știi când m-ai bătut tu (poate singura dată)? E poate cea mai veche amintire a mea. Eram foarte mică și nu am vrut să îmi duc olița la baie, și mă încăpățânam, știind că fac rău (chiar dacă eram așa mică), și că te superi, și tu, cât de calm erai, m-ai bătut și știam că merit, nu m-am supărat, dar așa tare voiam să nu te ascult... poate că voiam doar atenția ta, nu știu, eram prea mică. Dar acum îmi aduc aminte cu zâmbetul pe buze de aceasta...
Și mulțumesc că m-ai susținut în ce voiam să fac, m-ai încurajat, m-ai înțeles cu sportul, deși mama te certa că ne iei apărarea, că ești iresponsabil... etc. Dar era bine să știu că ești acolo cu noi, și așa am avut mai multă încredere...
Mă enerva enorm că vorbeai orice cu oricine despre noi, cu vecinii, cu prietenii, când vă întâlneați la un pahar, și lumea știa lucruri despre noi care trebuia să fie doar ale noastre... și cu mama te certai mult pe tema asta... de fapt voi vă găseați un motiv. Știi, mama, avea de cele mai multe ori dreptate, în disputele voastre, pentru că ea s-a maturizat devreme, crescând în mediul în care a crescut, pe când tu erai la polul opus.
Îți mulțumesc că m-ai învățat să merg cu bicicleta, că ieșeai cu noi afară, în parc, că ne duceai la urs, că nu m-ai stresat cu temele (eu eram oricum foarte responsabilă și mama era suficient să mă controleze).
Mi-ar plăcea să nu mai fumezi, îți face atâta rău!! dar, e alegerea ta, deși nu am fost niciodată de acord cu asta, și cred că mi-a făcut și rău... de multe ori m-am gândit, când ne era foarte, foarte greu cu banii, că banii ăia îi puteai folosi pentru noi, pentru mama, ca să ne fie mai ușor... și pe tema asta vă certați voi rău, dar ea își cumpăra alcool, tu țigări, și erați „chit”, vă hrăneați unul altuia dependența, și noi sufeream... Dar poate într-o zi o să vezi altfel lucrurile.
Mulțumesc și că m-ai luat la pește de câteva ori!
Vreau doar să te strâng în brațe, tata, să te rog să mă ierți că nici eu nu am știut să te iubesc, că de atâtea ori te-am rănit atât tare, țipând la tine, că mă isterizam mult și așa urât mă purtam, regret asta foarte mult, dar eram foarte bolnavă, tata, foarte bolnavă cu mintea mea, care nu mai știa să facă distincție între normal și anormal... Suntem toți bolnavi, tata, important e să vrem să ne facem bine. Mi-ar plăcea să poți într-o zi să îmi spui că mă iubești, deși o faci în felul tău, să te deschizi, să recunoști ca îți e greu, că te simți singur, să plângi... ești atât de sensibil, de frumos. Păstrez și acum poze cu tine copil... erai foarte frumușel, dar bunica îți punea funtițe de fetiță. Ce să fac acum, să o învinuiesc pe bunica pe care o iubesc atât? Care m-a crescut, care m-a educat? De la care am învățat atât? Dar a greșit și ea și ar fi bine să înveți și tu să faci distincția asta, și mai ales a greșit față de mama, căreia nu i-ai luat niciodată apărarea în fața ei, deși era soția ta...
Ce să îți mai spun... amintirile frumoase sunt de când eram mici, căci și tu ești un copil și foarte bine ne-am înțeles așa. Desenezi foarte frumos, îmi pare rău ca ți-ai irosit acest mare dar, puteai fi un mare pictor, să știi, și nu glumesc deloc... dar erai un bărbat, un muncitor (și nu mi-e rușine cu asta, ți-ai câștigat pâinea cinstit, și mult ajutând pe alții fără să aștepți nimic în schimb, deși și asta era uneori o fugă), prea puțin sensibil la artă :). Dar nu e nimic, poate a fost mai bine așa...
Iartă-mă pentru tot, îți mulțumesc pentru tot, te îmbrățișez cu mare drag și dor și te iubesc mult,
Fata ta

Dragii mei,
V-am scris amândurora separat, și mult aș vrea sa citiți împreună, să fiți atât de maturi încât să treceți prin asta cu un simplu zâmbet, să vă luați de mână și să trăiți în continuare frumos, să comunicați și să vă trăiți bătrânețea cu bucurie. Dar, mila Domnului peste voi.
Eu vă mai cer o dată iertare, vă rog să nu vă învinuiți inutil, ci să faceți ceva cu adevărat ziditor pentru voi...
Deși am fost atât de bolnavi, am trăit clipe foarte frumoase împreună... am depășit împreună clipe atât de grele, că nici nu pot să înțeleg cum am reușit... vă mulțumesc pentru cel mai frumos dar pe care mi l-ați făcut: m-ați făcut, și m-ați iubit, așa cum v-ați priceput, v-ați sacrificat pentru mine, așa cum ați știut, și uite, am ajuns om, deși încă ne-întreg, cu multe defecte, dar om. Și sunt convinsă că am ajuns la Dumnezeu și datorită vouă, deși nu de la voi am învățat asta.
Abia aștept să ne întâlnim, la Domnul, toți, să e bucurăm în veci!
Vă iubesc,
Fata voastră
P.S.: Sunt foarte multe de spus, dar... uneori nu e nevoie de cuvinte, ci doar de o îmbrățișare.
Să nu vă supărați pentru ce v-am spus, știu că încă nu sunteți pregătiți să primiți, dar, știu că scriind asta, cumva dragostea mea va ajunge până la voi și ne vom bucura împreună. Să vă iubiți și să aveți grijă unul de altul.
Și mă iertați că am scris poate uneori incoerent, dar a fost un flux pe care l-am exprimat fără să mă gândesc la aspect...
Dragă mama și tata,
Am uitat să vă spun că, deoarece nu pot spune tot ce am de spun într-o singură scrisoare, am să vă mai scriu din când în când.
Mi-am amintit zilele astea, mama, cum ziceai tu că o sa mă fac avocat, căci vorbeam atât de mult... și mereu dădeam sfaturi și indicații... deformare care mi-a rămas în parte și acum, dar ce bine ca nu am ascultat schema asta care mi se fixase foarte clar, încât la un moment dat în viața mea m-am gândit serios de tot să dau la Drept, că doar am stofă de avocat... Eu totuși voiam film, regie, căci doar sunt un așa bun actor, și atât îmi plăcea asta că mi se părea că doar asta mă poate împlini de fapt... Dar habar nu aveam că eu chiar jucam o piesă, mama, da... cea mai reușită. Cam mereu am jucat o piesă și foarte rare au fost momentele în care am fost pur și simplu eu. Îmi doresc atât de mult să scap de asta, să fiu eu mereu... dar e uneori atât de greu, mă trezesc în plasa aceasta și mă văd acolo un punct mic, prins și legat, și vreau să ies și mă zbat, dar.... pur și simplu nu pot. Numai Domnul aduce lumina. Numai cu El pot, și mă bucur că acum poți și tu, măcar puțin să simți bucuria asta.
Și tata... mi-am amintit cum te chinuiai să îmi explici regulile la fotbal și ce greu am mai priceput, dar nu m-am lăsat! Și apoi mi-am amintit cum ne uitam noi la Turul Franței, și la Formula 1 și la ski și la toate cele, și uneori tu te mai plictiseai, voiai să schimbi canalul, dar eu eram atât de pasionată de toate astea că vedeam tot, nu pierdeam nici un detaliu... Știam tot și chiar mă enervai (iartă-mă!!!) când nu aveai răbdare uneori sau nu îți plăcea ce vedeam eu sau nu înțelegeai tu anumite lucruri... (deși nici mie nu îmi plăcea mereu).
Și, ce șocați ați fost voi când ați aflat ce am ales să fac în viață... nu am mai vorbit despre asta de atunci, și, sincer, nu cred că aș mai putea să trec încă o dată prin asta.... a fost cumplit pentru mine, trebuie să vă spun... da, dacă ar trebui să o fac din nou cred că aș dezerta... Nu știu cum am putut atunci. De fapt Domnul a pus în mine o așa putere, că nu îmi păsa de nimic, deși inima era cât un purice... și acum îmi crește pulsul, numai când mă gândesc. Dar, mulțumesc că ați înțeles până la urmă că e alegerea mea și sunt bucuroasă așa, nu fiind avocat, farmacist sau mai știu eu ce vă doreați voi ca să-mi fie bine. Când am început eu să merg la biserică, trebuie să vă spun, îmi era așa frică de reacția voastră... da, îmi citeam rugăciunile cum apucam, ori sub pătură, ori la lumina telefonului mobil, ori mă trezeam înaintea voastră sau noaptea, ori... ori... ori.... atâtea variante găseam... că erați așa îngrijorați că am luat-o razna!
Dar mie mi-a fost așa bine cu Domnul și atunci totul era ușor, puteam să mut și munții, pentru că Domnul m-a întărit mult atunci, altfel clacam demult. A... mă amuz acum cum fugeam eu de acasă să merg la biserică, unde slujba începea devreme, și eu mă furișam efectiv pe ușă să nu mă vedeți, umblam în vârful picioarelor prin casă, aveam totul pus de seara, doar să ies... îmi bătea inima până dădeam colțul, ca nu cumva să fiți pe geam să mă vedeți. Și m-ați și văzut de câteva ori și nu știam ce să vă mai spun, unde plecam eu la ora aia...
Cam atât acum, am să vă mai scriu poate.
Vă îmbrățișez!
Fata voastră