Sărut mâna, Maică,
Nici nu știu prea bine de unde să încep să pun întrebarea pentru că e un întreg haos în mintea mea: Cum ar trebui să cerem iertare pentru păcatele noastre? S-o facem pentru fiecare în parte? Și atunci, cum putem ști că un anumit păcat ne-a fost iertat? Și, de fapt asta ar fi principala întrebare, în cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele? Am avut momente în care am simțit că și o clipă de întoarcere e suficientă (asta în cazul oricui, fie și al meu, înțelegând că nu voi putea avea nicidecum pocăința sfinților despre care citim în cărți), dar mă tem să mă încred în acest gând. Și apoi, dacă ar fi așa, de ce unii sfinți au plecat în pustie pentru a se pocăi? Cum să te pocăiești dacă te gândești „oare cât mai trebuie să-mi cer iertare pentru acest păcat?”. Mi se pare absurd! (Această nelămurire referitoare la iertarea păcatelor a revenit cu și mai multă forță citind ce spunea părintele Steinhardt despre tâlharul răstignit de-a dreapta Mântuitorului, că s-a învrednicit a intra primul în rai pentru că a putut, în acea mare suferință a sa, să se gândească, să simtă compasiune pentru Cel de lângă el. Dar ar fi sunat totuși mult mai mângâietor să știm că el a avut doar pocăință, nici o altă faptă bună...)
Irina
Dragă Irina,
Când spui „ar fi sunat totuși mult mai mângâietor să știm că el a avut doar pocăință, nici o altă faptă bună...”, mă faci să cred că tu înțelegi prin pocăință doar regretul pentru păcatele comise. Dar pocăința este mult mai mult decât aceasta pentru că și păcatul e mai mult decât o faptă sau un cuvânt sau un gând rău. Păcatul este folosirea greșită a puterilor sufletului nostru. Aceste puteri ne-au fost dăruite de Dumnezeu ca să facem voia Lui, adică pentru ca să ne împărtășim de Viața și de Bucuria Lui. Iar pocăința este puterea sufletului prin care ne întoarcem mintea către Dumnezeu. E o adevărată răsturnare, din perspectiva minții căzute. Așadar, ne pocăim atunci când privim lumea și pe noi înșine ca pe daruri ale lui Dumnezeu și nu ca ceva „bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit”!
Atunci, cu harul pe care îl primim de la Domnul, sufletul nostru se vindecă și faptele bune nu mai sunt decât mărturii ale acestei vindecări, semne ale bucuriei sufletului vindecat și plin de har!
Cât despre în cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele pot să-ți spun că ni le iartă chiar în clipa în care ne cerem iertare, dacă îndeplinim condițiile necesare și anume:
1. Să conștientizăm că fapta, cuvântul sau gândul pentru care ne cerem iertare este păcat, adică ne-a despărțit de Dumnezeu și de scopul existenței noastre: viața fericită în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele.
2. Să ne dăm seama că puterea sufletească pe care am folosit-o pentru a face păcatul e bolnavă, că ea ne era dată ca să facem cele plăcute lui Dumnezeu și aducătoare de bucurie pentru noi.
3. Să urâm plăcerea trecătoare prin care ne momește vrăjmașul pentru a ne despărți de Bucuria pe care ne-o dăruiește Dumnezeu.
4. Să iertăm toate tuturor celor care ne-au greșit nouă. Aceasta este cerința de bază. Domnul spune limpede: iertați și vi se va ierta! De ce Își condiționează astfel iertarea? Pentru că ținerea de minte a răului înseamnă ținerea răului în mintea noastră care, în felul acesta, nu mai poate primi Bucuria sfântă, nu are „în ce s-o pună”! Chiar dacă ar fi ceva locușor, imediat se strică bucuria în contact cu necurăția din noi. Nu? Ia pune puțină apă proaspătă într-un pahar aproape plin cu apă stricată și vezi dacă o poți bea!
Așadar, nu Domnul are nevoie de timp pentru a ne dărui iertarea care ne readuce bucuria în suflet, ci noi avem nevoie de timp pentru a ne curăți mintea și inima de zgura rivalității și a egoismului, de mocirla ținerii de minte a răului și a nevoii de răzbunare... Cei care iartă degrabă, degrabă simt iertarea Domnului și bucuria Lui! Cei care se împotrivesc și țin minte răul ce li s-a făcut se chinuiesc mult și îi chinuiesc și pe cei din jur.
Așadar, pentru a simți bucuria și pacea pe care ni le aduc iertarea păcatelor și greșelilor noastre, e nevoie să ne spovedim neîncetat. Nu des, ci neîncetat. Așa cum respirăm. Această spovedanie permanentă are două dimensiuni:
- Prima este aceea prin care, imediat ce greșim, Îi arătăm Domnului neputința noastră și-I cerem ajutorul și iertarea. Această permanentă arătare și vorbire cu Domnul ne va curăța mintea și inima de greșeli și se va aduna în cuvinte clare prin care vom desemna răul izvorât din inima noastră, nu din cea a aproapelui.
- Cea de a doua dimensiune este aceea prin care ne ducem păcatele, acum cunoscute și legate prin cuvânt, la picioarele Domnului în Sfânta Taină a Spovedaniei ca să le ridice de la noi. Și Domnul le ridică cu harul care coboară prin rugăciunile și cuvintele de dezlegare dăruite de El părintelui nostru duhovnic. Și noi devenim curați și liberi. Și plecăm hotărâți ca mai degrabă să murim decât să mai facem păcatele mărturisite, pe care le urâm. Și dacă iarăși le vom face, va fi pentru că am căzut și nu pentru că am voit să alunecăm pentru plăcere! Și iarăși ne vom ridica și dacă iarăși vom cădea, iarăși ne vom ridica, pentru că mult milostiv este Domnul și iubitor de oameni.
Și încă ceva foarte important: când ne spovedim nu e nevoie să spunem multe amănunte, pentru că acestea au mai ales rolul de a ne pune pe noi înșine într-o lumină favorabilă și pe ceilalți în una mai puțin favorabilă... E un gând viclean acolo. Să avem încredere în Dumnezeu, prezent și lucrător în Taină, că pe toate le știe și le înțelege, și că nu așteaptă de la noi informații despre cele întâmplate, ci voința noastră de a ne elibera de răul pe care l-am făcut sau gândit și că vom îndrăzni să gustăm, să vedem și să mărturisim cu bucurie că bun este Domnul! Îndrăznește, copil drag, și se va face ordine în mintea și în viața ta!
Bucurie sfântă!
Maica Siluana