Adevărul este că n-am vrut să beau paharul cel amar (Sesiunea şapte)

Versiune tiparTrimite unui prieten

Îmi place să citesc astfel de învăţături, precum cele din anexe. M-au impresionat, dar m-au şi speriat, acum încerc să le diger. Problema e că de multe ori mi se întâmplă să citesc ceva impresionant, să rumeg puţin textul ca mai apoi să mă întorc la obiceiurile mele cele vechi. Tare greu mă las modelată de Domnul, sunt foarte îndărătnică. Mă revolt împotriva suferinţei pentru că nu e deloc comodă. Iar mie îmi place atât de mult comoditatea…
Citind materialele anexate am stat şi am reflectat asupra stării mele, a sufletului meu. Are multe boli şi răni, săracul, dar mereu am muşamalizat problemele nedându-i atenţie sau argumentând logic că nu are cum să fie aşa rău sau “las că doar nu eu voi fi în starea cea mai rea”. Dar e rău pentru că am văzut că nu pot ierta, că sunt de un egoism feroce, nu pot fi smerită, nu am pocăinţă adevărată, nu am credinţă, nu am iubire. Am ghimpi cu care împung şi care mă înţeapă. Citind de repetate ori rândul “Nu puteţi face nimic fără Mine”, mă împietream. Cum adică? Câtă lipsă de modestie, câtă ameninţare… Dar nu Domnul era. Eram eu. Eu sunt cea încrezută, care ameninţă să sară la altul dacă greşeşte. Am dus gândurile până la capăt… gândurile de duşmănie faţă de Dumnezeu, faţă de alţi oameni, până la urmă faţă de răul din mine. Şi doare, dar totuşi e mai bine decât împietrirea aceea de dinainte! E uşor înspăimântător cât de uşor vin cele rele, parcă automat, şi cât efort conştient e necesar pentru a face o faptă bună cât de mică.
Suferinţa am urât-o mereu, mai ales cu atâtea boli în copilărie. Tot ce voiam era să treacă. Mă rugam numai şi numai ca să fiu din nou sănătoasă. Dumnezeu era subordonat dorinţei mele înverşunate de a mă face bine.
Şi acum sunt în pat cu ceva gripă şi încerc să fac din ea un prilej bun de întâlnire cu Domnul. Şi am momente de fericire, dar tot vreau să treacă… Deşi îmi dau seama că suferinţa e un semnal de trezire. Atunci parcă omul are şansa să-şi dea seama ce contează cu adevărat. Acum o săptămână eram preocupată de nişte creme. Acum mi se pare ridicol că am dat atâta atenţie. De fapt, în ultimele luni am avut des viroze şi mă gândesc: oare ce ratez… pentru că spuneaţi că Domnul ne cheamă la întâlnire, dar dacă am învăţat lecţia, atunci ridică aceste suferinţe. Stau şi mă rog, citesc, dar tot sunt nerăbdătoare să ies afară. Poate problema e că fac aceste lucruri pentru că altceva nu pot acum, dar dacă aş putea sigur n-ar fi prioritare şi m-aş lua cu alte cele, uitând ore bune de Domnul care “să mă lase că acum sunt ocupată”.
Adevărul este că n-am vrut să beau paharul cel amar, nu am vrut să văd cum sunt eu în realitate, câtă mocirlă s-a adunat. Pentru că orgoliul e tare rănit că nu sunt chiar aşa perfectă cum mă credeam şi parcă îmi vine să fug decât să accept că nu pot face cele bune fără Dumnezeu. Însă doresc să fac “tema”, să stau în faţa Lui şi să-I spun: “Uite, asta-s eu. Cu toate bubele mele. Fă cum vrei că eu nici nu ştiu de unde să încep.”
T

E aşa o bucurie să vezi pe cineva că se împotriveşte împotrivirii şi alege să-şi facă „tema” până la capăt!
Mulţumesc mult!
Vei fi uimită ce e capabil să facă Dumnezeu cu tine aşa cum eşti, dacă vei alege în fiecare clipă să n-o rupi la fugă!
Am încredere şi te aştept cu nerăbdare şi drag mai departe.
Cu rugăciune,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar