Vineri seara, Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte Sfinţite.
A slujit Înaltul. Lent, lent, fiecare gest, fiecare cuvânt, de parcă s-ar fi oprit asupra lui ca într-o incantaţie. Deși termenul e folosit în limbajul "magic", eu cred că aici, în slujirea lui Dumnezeu, e rădăcina lui.
Este o Liturghie mai mult a gesturilor. Am intrat ”în transa” urmăririi lor. M-am lăsat purtată de fiecare mişcare, până şi de gestul aducerii analogului şi a sfeşnicului de către paraclisier. Şi acela e tot un gest liturgic.
Viaţa noastră îşi găseşte armonia când intră în ritual. Ritualul deschiderii ochilor dimineaţa, ritualul primului gând, ritualul datului jos din pat... ritualul rugăciunii, al mâncării, al tuturor activităţilor de peste zi. Toată ziua este un ritual, o închinare către Domnul după rânduială.
Dar legătura cu Domnul s-a pierdut. Viaţa s-a redus de la rânduială la ”aşa se face”, ”aşa am apucat”, ”aşa trebuie”. Nu am putut înţelege niciodată cuvântul acesta ”trebuie”. De ce trebuie să te dai de ceasul morţii să faci ceva ”fără sens”, cum ar fi un anume fel de mâncare de sărbători, care poate nici nu îţi place, doar pentru că ”aşa se face”, ajungând de atâta oboseală să nici nu te mai poţi bucura de ele. Nu am ştiut de ce ”aşa se face” la nunţi, cumetrii şi alte obiceiuri. M-am revoltat împotriva ”obiceiurilor” ca revoltă împotriva autorităţii. Cine zice că ”aşa trebuie”?
În ultima vreme am început să văd altfel lucrurile acestea. Nu ştiu cum, ”Liturghia de după Liturghie” capătă alte dimensiuni. Fiecare clipă din viaţă se transformă în slujire a Domnului şi devine act liturgic în fapt, nu în metaforă. Oferirea către Domnul nu mai e doar un gest ”demonstrativ” cumva, ci e o jertfă a fiecărei clipe, jertfă ritualică, liturgică. Nu ”mă” mai ofer într-un infinit atotcuprinzător şi parcă ”neant”, chiar dacă în faţa icoanei lui Doamne, pentru că nu mă mai ofer eu, ci El e Cel care Se oferă în mine. El e şi obiectul ”dorului” dar e şi ”dorul” însuşi.
V-am întrebat odată când voi putea şi eu să ţin ordine în casă şi mi-aţi spus ”când nu îţi va mai fi frică”. ”De cine? Ce frică? Cum adică?” - întrebări pe care nici nu le-am mai pus pentru că ştiam că mie îmi e frică, chiar dacă nu o fi frica de care spuneţi.
Cred că a început să nu-mi mai fie frică, adică nu ”de frică” să fac ceva, ci ”de nevoie”. Un gest a început să-l ceară pe altul, pentru a intra în rânduială, într-un ritual. În liturghie. Nu mai sunt raţiunile estetice şi impunerile autorităţii cele care ”cer”, nu mai e ”dorinţa de a face bine” versus o teamă de a face ”răul pe care nu vreau să-l fac”. Nu e chestie de ”motivaţie intrinsecă”, care nu e decât tot înglobarea ”omului mare” care ”îţi spune să faci treaba”, aşa cum era în cazul meu şi care nu făcea decât să trezească răzvrătire în copilul din mine şi tot felul de atitudini sabotatoare.
E permanentul ”dialog” cu Doamne, o stare în Doamne care e parcă în afara timpului. Nu mai e grabă, pentru că nu mai sunt ”paşi” către ceva şi abia aştept să ajung la acel ceva, ci fiecare pas e un altar de liturghie şi e ”frumos” în sine şi e frumos în armonia lucrării în ansamblu.
Discuţia aceea despre frumos şi armonie de la întâlnirea de miercuri a completat parcă o altă perspectivă - nu ştiu de ce, nu erau informaţii chiar noi, dar probabil că acum am început să le percep altfel - şi împreună cu tot ce s-a mai întâmplat de atunci, mi-a adus cumva şi înţelegerea ”răbdării”, a nevoii de a nu ieşi din rânduială şi de a nu aştepta ”recompensă” pentru vreo nevoinţă a noastră, despre care aminteaţi Dumneavoastră la seminar.
Iar răspunsurile pe care le-am cules la întrebarea aceea - acum îmi dau seama că îmi era într-un fel teamă să întreb, tot copilul care se temea să pună întrebări prosteşti - dar uite că răspunsurile au venit pe aceeaşi rozetă a răbdării şi a trăirii a ceea ce este în această clipă cu mulţumire şi binecuvântare.
Văd cum lucrează Domnul cu mine şi mă minunez, nimic din ceea ce se întâmplă nu e fără sens şi toate întrebările ascund o nevoie care aşteaptă răspuns.
Îţi mulţumesc, Doamne, că exist şi-mi dai să Te cunosc.
Vă mulţumesc pentru iubire, Maica mea, şi vă sărut mâna cu drag,
Cr.