Maică, am multe probleme (unele sesizabile și multe altele total neconştientizate, drept dovadă că am multe reacţii a căror origine, dezvoltare și explozie nu le prea înţeleg) în relaţia cu Dumnezeu, cu semenii și cu mine însumi, pe care le-am regăsit în multe din mesajele celor care v-au scris.
Un impuls lăuntric (Dumnezeu) m-a făcut să cumpăr un volum din colecţia „Împreună dumiriri pe cale” într-un moment în care am început sau poate doar am senzaţia că am început să lupt cu adevărat pentru mântuirea mea (poate e și aici ascuns vechiul meu duşman și al tuturor: MÂNDRIA) și mă bucur foarte mult că l-am urmat, simt că mă reaşez din nou pe CALE (deocamdată).
Deşi gândurile, întrebările și emoţiile umblă de-a valma, observ totuşi  o ordine în ele și încerc să fiu cât mai clar, sobru și autentic, pentru că demonul mândriei stă prin preajmă și m-ar împinge să-mi arăt ”muşchii” duhovniceşti (deja pentru o astfel de figură de stil o să plătesc).
Poate însă nu o să reuşesc ce mi-am propus dar v-aș ruga totuşi să aveţi răbdare și cu mine , deşi aveţi atâţia oameni care vă roagă să-i ajutaţi.
Mă bucur totuşi că citind întrebările celorlalţi am scăpat (pentru moment) de acea singularitate trufaşă și vătămătoare de genul ”caz ca al meu nu s-a mai pomenit nicicând”.
Poate mă ajutaţi cu un răspuns și cu un sfat despre ce seminar să urmez (exemplu: seminarul iertării), dar eu simt că ar trebui să și stau de vorbă cu cineva mai mult timp. Părintele meu duhovnic este un om duhovnicesc excepţional și din această cauză foarte ocupat.
O să încep cu o scurtă istorie personală și o să continui cu ce mă frământă.
Istorie ca a multor altora.
Familia mea: Tatăl meu, afectat de epilepsie (ţinută totuşi sub un anumit control sub medicaţie) avea, când eram eu mic, o irascibilitate nestăpânită și o fire dură a unui om nematurizat interior (nu ne bătea de ne zvânta dar ne mai bătea, în schimb erau certuri interminabile până la două dimineaţa uneori) și diferită de a mea, care eram mai sensibil,  iar mama, și ea sensibilă și fragilă, era terminată de oboseală din cauza serviciului și neavizată în probleme de natură psihică (ca mulți alţii pe vremea lui Ceaușescu). Am și o soră care e la fel de sensibilă ca și mine dar din păcate a ales alte căi pentru a se „vindeca” decât credinţa, pe calea Bisericii Ortodoxe în Sfânta Treime.
Eu: Copil, n-am avut credinţă în Dumnezeu nici din familie nici din iniţiativă proprie, eram o zvârlugă neastâmpărată (patologic de agitat, fără atenţie, cu putere de concentrare slabă etc) am fost cam slab de fizic și de înger (adică nu mă bazam pe el), mâncam bătaie de la alţi băieţi, eram batjocorit (mult timp am păstrat sentimente de furie și fantasme de scâlciere fizică a „agresorilor”).
Spre sfârşitul școlii generale m-am salvat în proprii ochi începând să învăţ relativ bine (aşa că EGOUL meu a prins aripi iar de Dumnezeu nici pomeneală).
La liceu, orgoliul meu şcolăresc a primit o lovitură puternică, urmând complexe de inferioritate, nimerind într-o clasă de olimpici (unii internaţionali) la matematică și informatică cu care nu prea simţeam că aș avea ceva în comun pe plan emoţional.
În acest context, reacţia mea de apărare a fost să-mi creez un fel de zid de apărare (eram închis și nu prea comunicam cu ai mei) în care să încerc să mă simt bine, cu muzică psihedelică, mers pe munte, etc. Eram retras, singur și stângaci, ridicol și complexat în relaţiile sociale.
 O vreme a mers, dar nu mult, mai ales că au început și ispitele de curvie care mă chinuiau (cărora le-am cedat „din tot sufletul” ca un om fără Dumnezeu ce eram, uitându-mă cu poftă la filmele pornografice nocturne ani de zile și având fel de fel de „prietenii” cu fetele). În timp s-a lipit de mine și patima malahiei în care mă bălăceam cu voluptate zilnic și din ce în ce mai des în momentele de stres puternic (teze, examene, etc) și de efort intelectual susţinut.
Încă din adolescență am simţit în mine pofte nu prea mari în direcţia homosexualităţii, dar suficient de puternice încât să mă deruteze complet în privinţa identităţii mele sexuale. Însă erau sporadice și  numai la nivel de fantasmă, eu nefiind atras de bărbaţi în viaţa reală și apăreau în perioade în care stima de sine era scăzută. Am ajuns să le privesc ca un semn că ceva nu este în regulă în fiinţa mea.
Încet dar sigur a început o stare de lipsă de sens să se coaguleze în mine, nu reuşeam să-mi placă ceva din ceea ce mă înconjura, nu puteam să citesc o carte, să întreprind o activitate creativă, nu puteam să mă bucur (din cauza mândriei, malahiei și a poftelor curveşti care nu mă lăsau deloc), am mers pe la câţiva psihologi ani de zile, și cu toate astea NIMICUL devenea tot mai pregnant.
După un act sexual simţeam, după scurta plăcere, furie crescândă, repulsie și vinovăţie (mai ales pentru că nu simţeam iubire ci o priveam pe fata respectivă ca pe un obiect), dar mi-o reprimam până mi se făcea greață (de actul sexual și de fata respectivă) și se transforma în depresie și o frică și o nesiguranţă permanentă, și totuşi nu mă puteam dezbăra. Din cauza asta nu puteam să dorm până dimineaţa și aveam probleme de sănătate (eram prăpădit: probleme cu vezica biliară și vomam săptămânal ca să mi-o uşurez, m-am îmbolnăvit de un fel de pneumonie, răceam des, mă durea ficatul și oboseam, nu puteam să respir bine). După câteva relaţii de acest gen m-am lămurit că aceasta nu e o cale de a mă vindeca, mai ales că simţeam că fetele respective nu-mi puteau împlini un dor foarte puternic, dorul de absolut (aşa cum mi-am dat seama abia după ce am venit la Biserică).
Am avut o slujbă bună și doi ani de zile am trăit separat de ai mei timp în care am încercat să-mi duc la îndeplinire toate fanteziile sexuale care căpătau amploare și consistență, prin baruri și discoteci și să trăiesc „liber” dar m-am dezgustat repede iar suferinţa mea interioară a devenit și mai mare și am decis să plec în India unde m-am îmbolnăvit grav (tuberculoză abdominală) și m-am întors după câteva luni în România (a fost iarăşi Dumnezeu care m-a luat de un picior și m-a pus pe făgaşul cel bun).
După însănătoşirea fizică, un prieten a venit la mine și mi-a vorbit de Dumnezeu (în Ortodoxie) și în mine s-a aprins o lumină și un dor și am mers după câteva săptămâni la duhovnicul lui care a devenit duhovnicul meu de acum. Dar a urmat un episod de depresie obsesiv-compulsivă (după cum spun medicii) puternic în care nu mai reuşeam (deşi vroiam) să-mi controlez impulsul de a mă sinucide (la gândul că iarăşi o să revin la aceeaşi slujbă și la aceleaşi probleme din Bucureşti, (mai ales la curvie) că înainte de plecarea în India, mă ţinea doar gândul că daca mă sinucid o să ajung în iad, adică mai rău). Cu rugăciune multă și intensă și cu medicaţie intensivă am ieşit din prăpastia spre care mă îndreptam și am avut o perioadă de stabilitate, timp în care am început să nădăjduiesc dar să mă și lenevesc. În momentul de față, după doi ani și jumătate observ că vechi patimi se reactivează în mine (semn că erau doar legate) dar atâta vreme cât nu e curvia încă e bine. Nu doresc să mă căsătoresc, nu simt deocamdată nici un impuls în această direcţie, în schimb am un dor după Dumnezeu, după Domnul Iisus Hristos. De foarte curând  am descoperit cum să citesc din Sfânta Scriptură și din Sfinţii Părinţi și am din nou resurse de a lupta și am nădejde că liniştea (isihia) mă va ajuta și mai mult, mai ales într-un loc în afara marilor oraşe.
Totuşi, anumite probleme au rămas nerezolvate, deși eu îmi zic că știu teoretic calea de a le rezolva
Astfel, în primul rând, nu pot să mă rog aşa cum aș vrea să mă rog și cum ar trebui să mă rog:
1. Dacă nu întrerup medicaţia pe care o iau am următoarele trăiri:
Când încerc să mă rog atent și din inimă, nu simt CĂINȚĂ (mai ales pentru gândurile de curvie) simt neîncredere că Dumnezeu mă va ajuta, lupt împotriva acestei neîncrederi până la ultima picătură (se pare totuşi că nu e ultima), aştept în întuneric cu încordare, dar, după scurt timp, încep să îmi pierd răbdarea, devin tensionat (la gândul că am să mă revolt) și încep să mă revolt împotriva Lui că nu mă ajută și atunci mă sperii că o să ajung în Iad și mă opresc și fug, oprindu-mă din rugăciune. (furia asta a stat și la baza impulsului meu de sinucidere: privesc terifiat cum mânia provocată de incapacitatea de a scăpa de patimi precum curvia, invidia, judecata, perversitatea, ura se revarsă monstruos, și, culmea, fascinant, spre semeni și mai grav spre Dumnezeu). Mă sperii de furia pe care o simt împotriva lui Dumnezeu și de plăcerea frenetică și perversă care vine din această furie (ca un fel de beţie la imaginea că joc tontoroiul cu dracii în Iad, iartă-mă Maică, dar asta e). Păstrez un dram de raţiune ca nu cumva să mă las în voia acestei beţii care simt că ar face ravagii în interiorul meu. După care îmi vin în fire și reiau rugăciunea dar deja, puterile mi-au scăzut, și asist neputincios, în ciuda eforturilor pe care le fac, la repeziciunea uluitoare cu care apar tot felul de mecanisme de blocare interioară (tot felul de fantasme ciudate) și devin neputincios, iritat, asudat și epuizat și cu o stare de negreală și de sentiment de îmbolnăvire sufletească și cu un sentiment de ratare iar, mai apoi, insensibil, nepăsător (și mă doare tare lucru ăsta).
Mult timp după aceea ocolesc rugăciunea atentă și asumată și mă mulţumesc cu o rugăciune mediocră calculând în sinea mea că mai bine să zic o rugăciune aşa cum îmi vine și cu un pic de efort formal decât să înnebunesc. Îmi zic că am forţat rugăciunea și că trebuie să o iau mai treptat și mai ales să am răbdare. Dar nu sunt mulţumit de fapt deloc, și în momentul ăsta îmi dau seama de MÂNDRIA SATANICĂ care mă stăpâneşte și care mă împinge să vreau, cu tupeu, aroganță și obrăznicie de nedescris ca Dumnezeu să răspundă la comanda mea, la cererile mele ultimative, la poruncile mele și iarăşi mă sperii, dar ea rămâne acolo în adâncul meu.
Trag în cele din urmă concluzia că sunt stăpânit de un demon deosebit de agresiv și amân răfuiala finală cu el, iar în mine nici pomeneală de recunoştinţă, slavă, iubire, dăruire, jertfă față de Dumnezeu și încep să mă dispreţuiesc pe mine, dar nu mă pot dispreţui la nesfârşit, că doar sunt și alţii în situaţia mea, dar problema e că acest lucru nu rezolvă problema iar eu simt în continuare curvia, invidia, judecata, perversitatea, ura, mândria sub forme mai atenuate și ca urmare a eforturilor personale (vedeţi reflexul mândriei: „eforturi personale”? , de multe ori nu îmi dau seama, sau nu mai îmi dau seama, sau mai degrabă niciodată nu mi-am dat seama cu adevărat că Duhul Sfânt face totul în mine). Aşa că nu mă vindec.
Și în acest context apare în mine NECREDINȚA (există sau nu există Dumnezeu, Iisus Hristos e sau nu Dumnezeu, Duhul Sfânt e sau nu Dumnezeu, Botezul are vreun efect sau nu are, există sau nu există demoni, există sau nu există îngeri, există sau nu există iad, există sau nu există Rai, au existat vreodată Adam și Eva, Moise, Avraam, oare eu exist, și aşa mai departe). Singurul lucru de care mai sunt sigur este ceea ce am simţit după Spovedanie, Împărtăşanie, momentele de luminare interioară dar nu reuşesc să fac vreo conexiune cu Dumnezeu, Hristos, Duhul Sfânt. Încerc cu firave argumente logice să lupt împotriva acestei necredinţe. Cu alte cuvinte, mai bine să nu existe Dumnezeu decât să lupt eu cu furia mea distrugătoare.
Pe acest fond, și în peisajul cotidian bucureştean, fantasmele de CURVIE încep să ia forme din ce în ce mai perverse (nu reuşesc să înţeleg de ce e atâta perversitate în mine, poate din filmele care le-am văzut) și fără Rugăciunea lui Iisus poate că treceam de mult la fapte.
Și tot pe acest fond INVIDIA, care pentru mine este o orbire față de darurile cu care m-a înzestrat Dumnezeu (în cea mai mare parte a timpului stau și mă întreb care sunt și de ce altora le-a dat câte ceva și mie nimic, deşi, culmea, de aproape trei ani de zile nu mai curvesc cu ajutorul Lui).
2. Dacă uit să iau medicaţia câteva zile (din diferite motive, mi s-a întâmplat odată) simt asta:
Se instalează în mine o excitare nervoasă (să fie oare o problemă de stimuli chimici) din ce în ce mai mare până când simt că efectiv îmi fierb creierii, o stare de frenezie euforică din ce în ce mai necontrolată ca și cum m-aș apropia de o iminentă iluminare. Pe acest fond însă POFTA CURVIEI  crește văzând cu ochii până aproape de un punct încât abia o mai controlez. Încerc prin diferite metode să-mi calmez această stare, încep să mă rog dar rugăciunea mea devine încleştată, spasmodică, inumană aproape, iar FRICA EXTREMĂ (că o să cad din nou în curvie sau malahie și de gândul că „mai bine mor (devenit un fel de „mă omor”) decât să mai curvesc și malahicesc” care mă duce la sinucidere). Aici apare BLOCAJUL (dacă curvesc ajung în iad, dacă mă sinucid ajung în iad, nu ştiu ce să mai fac) iar din cauza NEPUTINȚEI provocate de BLOCAJ apare tăvălugul FURIEI împotriva lui Dumnezeu care începe să pună cu repeziciune stăpânire pe mine.
Când situaţia începe să scape serios de sub control folosesc în mod deliberat, de data asta, blocaje interioare („să nu mai simt nimic”) dar îmi dau seamă că mă retrag cu repeziciune din fața lui Dumnezeu, singurul care m-ar putea ajuta și încep să mă afund în întunericul din mine însumi și totul se întunecă și apoi intervin tot felul de distorsiuni și un punct final în care simt că nu mai pot suporta să mă întorc la calvarul de dinainte de intrarea în Biserică (la iadul de dinainte, cu curvia mai ales) și dacă nu ar începe să-și facă efectul medicamentele nu ştiu ce m-aș face.
Mă tot gândesc, ce fel de traumă aș fi putut să trăiesc de am aşa hal de reacţie și încep serios să mă întreb dacă Harul Duhului Sfânt este cel care mă ține să nu curvesc și să malahicesc sau medicamentele, dar privesc în ansamblu ce mi s-a întâmplat în aceşti doi ani prin rugăciune și îmi dau seama că au concurat și harul și medicaţia.
În al doilea rând, în orice activitate pe care o fac și față de care am un interes mai crescut mă împotmolesc întrucât apare imediat PERFECȚIONISMUL și o anume febră a creierului și mă epuizez psihic și fizic căutând să realizez ceea ce mi-am propus în cele mai minuscule detalii și în mod cu totul exhaustiv și în cea mai mare precipitare și grabă. În final realizez că tendinţa asta e rezultatul mândriei și mă opresc stors de puteri din activitatea respectivă. Și astfel sunt într-un blocaj.
Maică, îmi cer scuze că până la urmă am fost chiar atât de egoist ca să înfăţişez problema mea pe cinci pagini, dar cred că s-ar putea rezuma astfel: Am săvârşit păcate grave precum necredinţa, curvia, malahia, ținerea de minte a răului, mânia, ura (de fapt toate păcatele sunt grave), m-am îmbolnăvit psihic și fizic din cauza lor, vreau să mă vindec dar am nevoie de timp, de Sfintele Scripturi, de iertare, de Sfinţii Părinţi, de Spovedanie, de Împărtăşanie și mai ales de dărâmarea, prin pocăinţă și smerenie, a mândriei satanice care m-a dus la blocajul interior al fricii că am să mă sinucid și că o să ajung în iad și la multe altele. Dar am nevoie de cineva care să mă ajute și de încredere că Domnul este Cel care mă va ajuta să depăşesc acest blocaj.
P.S. Dat fiind mesajul meu aşa de lung mă gândesc că nu ar putea fi publicat tot aşa că las la aprecierea dumneavoastră ce este potrivit a publica.
Cu deosebit respect, B.