Acum câteva zile am dat peste un cuvânt, rostit de părintele Teofil Pârâianu: „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima”. Mulți au spus, probabil, acest cuvânt de-a lungul timpului și iarăși mulți l-au înțeles greșit. Și se pot naște întrebări precum: Dacă asta va fi ultima mea zi, ce rost mai are să mă duc la serviciu? De ce să mai învăț? De ce să mă mai ostenesc în vreun fel? (omit aici întrebările de felul: de ce să nu fac toate „nebuniile” care-mi trec prin cap, fără a fi răspunzător pentru vreuna din ele?, acestea fiind de-a dreptul ilegitime și nefirești)
Totuși sunt convins că nu așa gândea nici părintele și nici oricine altcineva care având o gândire dreaptă a dat vreodată acest sfat. Cum trebuie deci trăit acest cuvânt?
Vă mărturisesc că în ultimele zile m-a urmărit de-a dreptul. Și am încercat să-l înțeleg, dar nu știu cât am reușit. Am înțeles totuși ceva, anume că nu trebuie trăit la un nivel strict raționalist deoarece aceasta ar duce la întrebări de felul celor de mai sus. Pot spune cu bucurie că, deși nu l-am înțeles pe deplin, purtându-l în minte, observ cum am fost ușurat de povara multor gânduri obositoare ce mă aruncau mereu fie în viitor fie în trecut, nelăsându-mă să trăiesc prezentul.

Cum se trăiește dar, acest cuvânt?
M