Șontâc, șontâc, am început, cu ajutorul Domnului, și sesiunea a treia 

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâinile, maica Siluana!
Șontâc, șontâc, am început, cu ajutorul Domnului, și sesiunea a treia.
O să descriu, la general, cam ce fac atunci când sunt nedreptățit, după care o să încerc să-mi aduc aminte și o situație mai „specială” când m-am simțit nedreptățit.
Prima reacție atunci când sunt nedreptățit este să mă plâng celor din jur, arătând cât de bun, de deștept, de nedreptățit sunt, și cât de rău este cel ce m-a nedreptățit. Apoi apare evadarea în imaginar (las că o să-i zic cutare și cutare lucru, iar dacă el zice așa sau pe dincolo, eu o să-i zic…. ), deci vorbirea cu gândurile (adică cu cel viclean).
Înainte nu știam că acest dialog cu gândurile este, de fapt, un dialog cu cel rău. Apoi mai apar și scenariile de răzbunare... În acea vreme „eu” era cel mai important lucru. O dată cu sentimentul de vinovăție mai apărea și frica, pentru că ori de câte ori eram acuzat, eram și amenințat...
Dialogul cu gândurile precum și scenariile de răzbunare țineau cu săptămânile, acum mulțumim bunului Dumnezeu, țin doar o zi și, câteodată, nici atât.
Ciudat lucru, cu cât îmi făcea cineva mai mult rău, cu atât eram mai atras de el.
Față de acea vreme acum pot zice că Bunul Dumnezeu a schimbat totul spre bine, că acum nu mai simt nimic din ceea ce am simțit atunci. Ba pot zice că acum am învățat că modul de comportament al celor de lângă mine la acea dată era generat de ceea ce aveam eu înăuntrul meu (atunci trăiam în desfrânare și alte cumplite păcate). De ce zic asta? Pentru că acum, cu ajutorul Domnului, am învățat că cei de lângă noi sunt o oglindă în care ne putem vedea păcatele. Ei, cei de lângă noi, care ne ceartă, care se poartă urât cu noi, sunt cei mai buni prieteni ai noștri, pentru că ei, de cele mai multe ori, chiar fără să știe ne spun prin modul lor de comportament „tu încă nu poți să ierți, tu încă nu ai pace în inima ta, tu te lauzi că ai virtuți dar ești plin de păcate, etc”. Ei, cei de lângă noi, prin modul lor de comportament față de noi, strigă adevărul că nu-i ceva bine înăuntrul nostru, că sunt multe de îndreptat acolo și că trebuie să ne schimbăm. Prin gura lor, Dumnezeu ne vorbește, trebuie doar să-i ascultăm și să ne întrebăm de ce se poartă așa cu noi. Trebuie să ne întrebăm de ce Dumnezeu ne-a făcut să ne întâlnim. Pentru că nimic nu este întâmplător. Și dacă nu găsim răspuns atunci trebuie Să-L întrebăm pe Domnul „Doamne de ce m-ai adus lângă acest om? De ce se comportă așa? Ce trebuie eu să fac? Și ce trebuie să învăț de aici? Și, cu siguranță, vom primi un răspuns.
De la cei în fața cărora mă îndreptățesc cred că aștept în primul rând să mă creadă, apoi cred că aștept să fie de partea mea și, deși nu prea recunosc asta, cred că aștept să fiu compătimit pentru că am suferit o nedreptate.
Atunci cad greșesc și greșeala e evidentă încât nu mă mai pot ascunde după deget, atunci cred că ofensa mi se cuvine. Acum știu că numai din cauza mândriei mă simt „ofensat”. Smerenia primește totul cu multă pace și nu se tulbură de nimic. Spun asta din propria experiență, Bunul Dumnezeu mi-a dăruit într-o vreme, așa smerenie, că toți cei din jur erau mirați, și eu eram mirat de anumite cuvinte și afirmații pe care le făceam. Am primit acest dar, al smereniei, ca armă de luptă împotriva celui rău. Ex: Îmi treceau prin minte gânduri de mândrie diavolească și, la aceste gânduri, Bunul Dumnezeu mi-a dăruit gânduri de smerenie ex; Eu sunt doar un amărât de om care pe deasupra are și multe și cumplite păcate. Mă lăudau oamenii pentru că merg la Biserică. Eu le spuneam „Bunul Dumnezeu a rânduit așa că eu, la câte păcate am făcut, n-aș fi mers niciodată. Mă lăudau spunându-mi „vai cât ești de smerit”. Bunul Dumnezeu îmi dădea prin gând și spuneam „n-am nici un merit, este darul pe care Dumnezeu mi la făcut”  
DA, câteva aspecte care cred eu că ar putea fi un mimetism al răului suferit în copilărie:
- Cruzimea cu care mă purtam cu fratele mai mic (lipsit de apărare) și cu sora mai mare ca mine cu un an. Pe fratele mai mic îl băteam, îl închideam în beci și-l lăsăm acolo (Când am fost de vreo3,4 anișori tata, pentru o neînțelegere cu sora mea, m-a închis în beci. Frica și groaza și disperarea m-au marcat. Am considerat o mare nedreptate faptul că am fost închis în beci mai ales că motivul pentru care am fost închis mi s-a părut nedrept. Tata a adus o cutie cu bomboane și i-a dat-o surorii mele, iar eu am reacționat urat la aceasta. Reacția mea mi s-a părut îndreptățită pentru că sora mea de obicei mânca tot și mie îmi dădea foarte puțin. Iar eu întotdeauna mai păstram câte ceva din porția mea și după ce ea mânca tot îi dădeam și ei jumătate din ce păstram eu. De aceea am vrut să primesc eu cutia de bomboane.)
Când îmi dădeam seama că fratele mai mic, mintea îi promiteam că dacă spune adevărul, n-o să-l bat, dar de fiecare dată îl băteam rău și îl închideam în beci.
Mi-am format un ciudat spirit justițiar. Vroiam să-i apăr pe cei mai slabi. Conștient chiar mă lăudam cu asta. Nu permiteam nimănui să se atingă de fratele meu. Vai de cei care îndrăzneau să-l bată sau să-l batjocorească. Îi băteam crunt. De fapt, consideram că-l apăr pe fratele meu. Îl apăram de alții, dar de mine nu-l puteam apăra. Eu i-am făcut cel mai mult rău.
Doamne, Te rog, iartă-mă și dă-i putere fratelui meu să mă ierte. Felul acesta crud în care m-am purtat cu fratele meu l-a marcat pentru toată viața, pentru că acum văd (mulțumesc Domnului pentru asta) că felul în care gândește și se comportă fratele meu este urmarea și consecința comportării mele cu el.
Îl terorizam pe fratele meu câteodată. Am devenit „expert” în a-l teroriza. Cred că-l și iubeam pentru că, atunci când îl vedeam cum doarme, mi se rupea inima de mila lui și-mi dădeau lacrimile gândindu-ma cât de rău mă port cu el.
- Cam la fel mă purtam și cu sora mea mai mare dar pe ea nu puteam s-o închid în beci, pentru că era foarte ambițioasă și se bătea cu mine. De multe ori ne încăieram așa de tare că mama, Dumnezeu s-o odihnească, nu putea să ne despartă. Întotdeauna o „biruiam” pe sora mea, găseam de fiecare dată câte ceva ca să fiu eu cel „mai tare”. Am fost un „bătăuș”, unul foarte bun. Până prin clasa a opta. După asta prea laș și fricos ca să mă mai bat cu cineva. Am fost (și încă mai am tendința) un mare mincinos. Am furat și nu mi se părea că fac ceva rău, era o obișnuință.
- Răutatea și cruzimea o manifestam și față de animale. Pe la vârsta de 4-5 ani am înecat un cățeluș ca să văd cum iasă el la suprafață după ce eu îl băgam cu capul sub apă. Doamne iartă-ma, dar cred că am vrut să-i văd disperarea din ochișori și disperarea care se vedea în toată ființa lui în lupta de a ieși la suprafață ca să respire. Cum ieșea la suprafață iar îl scufundam. Știam cumva, că va urma ceva rău. Și nu m-am mirat când, prea obosit de atâtea încercări, cățelușul a murit. Nu cred că mi-a părut rău de ce am făcut. L-am îngropat în nisip.
- Cu altă ocazie, plin de mânie, (nu mai știu cauza) am lovit cu piciorul un motănel, l-am lovit cu o ură teribilă, i-am rupt piciorul. De data asta, după ce mi-a trecut mânia, mi-a părut rău. Acum îmi aduc aminte ăa de fiecare dată când mă mâniam, îmi descărcam nervii pe ceva, pe lucruri, pe animăluțe, pe cei care știam că nu pot riposta. Dacă tăiam lemne și mă lovea vreun lemn (asta din neatenția mea) imediat dădeam cu securea de zece, douăzeci de ori în cărămidă, în piatră, în ce apucam, cu o furie teribilă, ca să mă răzbun, până ce, din cauza oboselii, nu mai puteam.
Cel mai mult am făcut-o pe soția mea să sufere. Ea nu mi-a reproșat niciodată în 17 ani de căsnicie că am făcut-o să sufere. Suferă în tăcere, nu zice nimic, doar îi dau lacrimile. Îmi doresc atunci să spună ceva, orice, să mă acuze, să-mi reproșeze, să spună ceva, dar ea nu zice nimic. Este ca un copil (mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru asta). De cele mai multe ori, faptul că nu zice nimic mă enervează mai tare, spun lucruri care s-o doară, o jignesc, țip la ea, urlu. Dacă se întâmplă să zică ceva, fac tot posibilul să-i pară rău că a zis, îmi aduc aminte toate relele, pe care „i le arunc în față”.... Ciudat mod de a gândi mi-am format, pe de o parte îmi doresc să spună ceva (atunci când nu zice nimic) și, dacă spune, fac tot posibilul să-i pară rău că a spus.
Am făcut-o pe o colegă de serviciu să sufere. I-am spus că mă enervează și mă deranjează modul ei de comportament. Am făcut-o să plângă. S-a simțit rănită și a ripostat pe măsură. Abia când a ripostat mi-am dat seama cât de mult a rănit-o ceea ce i-am spus. Mi-am cerut iertare. N-am simțit părere de rău, doar cu gura am cerut iertare. După aceea am rugat-o să-mi spună ce a simțit și cât de rău am rănit-o, dar a ocolit subiectul și mi-a spus că trebuie să iertăm că suntem colegi.
Atunci i-am spus că nu e bine să ascundă faptul că a suferit și că a fost rănită, că trebuie să spună pe nume suferinței și că ar fi bine să-L roage pe Dumnezeu să-i dea putere ca să ierte și cred că i-am spus că iertarea îi va aduce, în primul rând ei, multe binefaceri. Nu știu dacă am făcut bine că i-am ținut o prelegere despre iertare. Toate acestea despre iertare le-am învățat de la seminar și urmărind conferințele dumneavoastră.
Cam atât la sesiunea a treia.
Mulțumesc Bunului Dumnezeu că am reușit să fac aceste trei sesiuni.
Vă mulțumesc dumneavoastră pentru rugăciuni, pentru sprijinul acordat și pentru tot ce faceți pentru noi. 
Gheorghe 

E uimitor felul în care ai făcut sesiunea. Spun asta fiind sigură că nu te vie mândri, știindu-ți neputințele. Tare m-aș bucura dacă am putea pune pe site acest mesaj al tău, dar te rog să schimbi tu ce crezi că nu ar trebui să fie cunoscut de altcineva ca să nu te recunoască sau să se recunoască cineva de acolo.
Acum, ce e important pentru noi doi este ca tu, descoperind cât de tare ți-ai însușit cruzimea părinților tăi, să înțelegi că nu ți-a fost ușor. Că în tine erau deja doua „euri” unul care lovea și unul care plângea de milă, chiar dacă cel crud biruia. Tu, ca copil, ai ales această formă de a trăi ca să reziști! E ciudat ce spun, dar tu știi că e adevărat.
Așa a apărut și boala ta. A apărut o ruptură între cele două componente ale sufletului tău. Acum, cum deja vezi, prin iertare și binecuvântare, prin pocăință adevărată și rugăciune și Sfintele Taine, le vei uni iarăși dar cu harul lui Dumnezeu și nimic nu le va mai despărți.
E important să accepți că tu ai făcut rău, că te-ai purtat cu cruzime și să oferi asta Domnului spre vindecare și să ierți binecuvântând pe cei ce te-au rănit.
Te aștept mai departe cu drag și rugăciune,
Maica Siluana

Sărut mâinile maica Siluana. 
Vă rog să mă iertați și să mă binecuvântați! Mulțumesc Bunului Dumnezeu și dumneavoastră, maică, pentru purtarea de grija, pentru rugăciuni, pentru incurajări, pentru sprijin, pentru că, precum o maică iubitoare, mă îndemnați să merg mai departe cu seminarul. Vă mai mulțumesc, maică, pentru că de fiecare dată când dumneavoastră îmi dați câte un răspuns, Bunul Dumnezeu, în marea Sa milă, îmi dăruiește ceva bun și frumos. După fiecare seminar când îmi scrie-ți, câteodată atunci imediat, sau la următoarea Sfântă Liturghie, primesc acel dar al Domnului. Așa mi s-a întâmplat și acum două săptămâni când mi-ai scris după sesiunea a treia ...

Da, Maică, este adevărat ce mi-ați scris, numai că nu am conștientizat aceasta. Abia când am citit ce mi-ați scris mi-am dat seama conștient că așa este. Da, aici înăuntrul meu este o ruptură, una mare. Trag nădejde că Bunul Dumnezeu, în marea Sa milă, pentru rugăciunile Maicii Sale, ale tuturor sfinților Săi, ale părintelui meu duhovnic și ale dumneavoastră, mă va vindeca.
Am așteptat cu dor răspunsul la sesiunea a treia, și a venit, și m-a făcut să văd ruptura din suflet, și în duminica următoare primirii răspunsului, la Sfânta Liturghie am primit darul Domnului. Aș vrea să pot pune în cuvinte darul pe care l-am primit, dar nu știu dacă voi reuși. Stând în Biserică, ascultând slujba, nu știu când, nu știu cum s-a pogorât asupra mea „ceva”. Ce știu și pot explica este că mi-a venit să plâng, un plâns mângâietor, nu de teama păcatelor pe care în ultima vreme le tot fac, nu de disperare. Pot spune că, în acest plâns era o bucurie (are vreo noimă ce spun?) era nădejde, era un plâns cu doar, două, trei lacrimi, dar plângea mai tare inima, era un plâns înauntru, era și o recunoaștere a păcatelor, era și încredere tare în Mila Domnului, era și o mulțumire către Domnul. Aproape tot timpul cât a durat slujba am avut această stare.
Vă mulțumesc că, de fiecare dată când îmi scrieți, ghețarul din pieptul meu se mai topește Vă mulțumesc, maică, că de fiecare dată, loviți cu toiagul credinței stânca din pieptul meu și Bunul Dumnezeu face ca să iasă apă.
Vă mulțumesc și vă rog să puneți pe site acest mesaj .
Vă rog să puneți pe site și tot ce credeți că trebuie din răspunsul de la sesiunea a treia, dacă va fi de folos fraților și surorilor întru Domnul. Cred că a sosit timpul să nu ne mai ascundem, să nu ne mei temem, să nu ne mai fie frică de ceea ce am fost cândva, de ceea ce încă suntem, până când, vom deveni, în Domnul nostru Iisus Hristos, ceea ce am fost și suntem chemați să devenim. Oricum toate faptele noastre cele făcute la întuneric se vor da pe față la lumină, în fața a milioane de îngeri și a tuturor oamenilor. Bine va fi de sufletele noastre dacă faptele noastre cele rele se vor vădi acum, în această viață și nu în cea viitoare.
Dacă mă va recunoaște cineva? Să mă recunoască, maică, să mă recunoască, așa am gândit atunci, așa am simțit atunci, și a venit timpul să nu mai negăm ceea ce a fost, a sosit timpul să ne asumăm tot ceea ce a fost și să rugăm pe Domnul să ne învețe ce trebuie făcut. Și Domnul ne va învăța, deja ne învață prin răspunsurile și sfaturile pe care ni le dați. Cred că tot ruptura din suflet, despre care mi-ați scris, mă face de multe ori să scriu ca și cum ar fi vorba de noi și nu de eu De mă vor disprețui toți oamenii, bine va fi sufletului meu, pentru că acum oamenii mă prețuiesc, mă laudă și sufletului meu nu îi este prea bine.
 
Domnul să vă binecuvânteze. Maica Domnului să vă ajute și să vă întărească.
 
Cu drag și recunoștință,
Gheorghe

Mulțumesc și eu, Gheorghe drag, și Îl rog pe Domnul să te mângâie cu mila Lui și să te apere de toată căderea și rana!
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana
 

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar