Știți, ieri mi-a fost rău. Nu contează de ce (logic, pentru că nu am fost cuminte). M-am întors îndărăt de la serviciu pentru că nu mă puteam ține pe picioare prea bine.. A început cu senzații de vomă, m-a luat apoi cu amețeli, dureri de stomac și de cap. M-am chinuit să nu mă implic în problemele de „comunicare” cu părinții lui V. și să „evadez” în binecuvântări. I-am tot binecuvântat până au plecat de aici. (Bietul meu suflețel, parcă lupta pentru nunta asta cu morile de vânt!) Apoi m-am culcat. M-am trezit... mă simțeam un bolovan greu și dureros. Mă durea orice mișcare, orice mișcare a patului, orice zgomot, orice gând la mâncare. M-am dus la baie și n-am apucat să mă ridic că am leșinat. Am simțit cum pleacă puterea, cum eu nu mai controlez nimic, cum vine întunericul... nici nu știu... cred că am închis ochii. Bineînțeles că a zburat V. la mine și m-a trezit și săracu'! era așa îngrijorat și stresat, nu știa ce să facă, cu ce să mă ajute, o dădea tot pe alături. Dar era simpatic. Dar știți ce e frumos? Că e printre puținele dăți când mi-era frică, mi-era rău, mă durea și totuși spuneam „Slavă Ție Doamne!” Și Doamne Iisuse... și Doamne miluiește, și Fie Voia Ta!. Nu m-am simțit mai bine pentru asta. Dar mi-era bine. Adică eram oarecum liniștită. Mă îngrijora faptul că riscam să nu merg nici azi la serviciu dacă nu îmi reveneam... dar în rest... parcă eram bucuroasă oarecum. Știți ce nervi aveam înainte și dacă mă durea un degețel?
Și știți ce a mai fost frumos? M-am simțit așa... neputincioasă?... nu știu... ceva de genul. De fiecare dată încercam să-mi maschez neputința(?) și să o fac pe-a viteaza. Ei acum nu. Îi mulțumeam lui Dumnezeu că mi-a dat să trăiesc tot ce trăiam. Parcă trăiam ce până atunci doar citisem. Și era așa frumos să nu mai pot! De mi-aș aminti și când mi se pare mie că pot că de fapt nu pot ! Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de recunoscătoare pentru o zi de suferință. Ce ciudat!
Tot mi-e frică pentru mami. Cred că dacă nu era picurul de credință care s-a născut în mine eram la fundul oceanului de tristețe și deznădejde.
No gata! Am plecat la nani. Mulțumesc! Sunt așa frumoase serile astea „Tălpălari”! Nu știu cum se face că nu cunosc pe nimeni de acolo dar mă simt de parcă i-aș cunoaște pe toți.
Săru'mâna!
C.V.
Fetița mea iubită,
Pun aici pe site mesajul tău ca dovadă vie, ca mărturie că Domnul e cu noi dacă noi ne aducem amine de El!
De fapt, Domnul e mereu cu noi, numai că noi nu simțim asta pentru că simțirea ne e confiscată, robită de gândurile noastre. Atunci când ne îndurăm să ne lepădăm de gândurile cu care ne identificăm și să renunțăm la forma de bine pe care o gândim noi și o cerem sau o pretindem de la Dumnezeu, de la semeni și de la noi înșine, și ne ridicăm gândul la Dumnezeu, Îl putem simți. Îi simțim Prezența și Bucuria în care ne primește fără nici un alt merit sau efort din partea noastră. Știi, când spunem „Slavă Ție Doamne!” în durere, devenim martorii Lui (martiri în numele Lui), martorii aceia trimiși de El „până la marginile lumii”!
Marginea lumii poate să nu fie cea „geografică” (mai ales că lumea e rotundă!), ci existențială. Când ești singur, bolnav, rănit, trist, marginalizat etc. ești cumva la marginea existenței. Ei, acolo să fii martorul Lui! Acolo slava deșartă nu-ți va mai fura mărturia că „Domnul este Dumnezeul nostru și că Lui I Se cuvine toată slava și închinarea”!
Asta ai făcut tu, copil iubit, leșinând în baia ta și așa ai cunoscut o fărâmă din Bucuria aceea care nu depinde de nimic exterior și care nici măcar nu are nevoie să desființeze răul din afară... Când am trăit eu asta prima dată am simțit că Domnul m-a scos din foc cu foc cu tot!
Slavă Ție, Doamne, că ai scos și această copilă din mlaștina împotrivirii și ai adus-o pe Calea Bucuriei!
Cu drag mult și recunoștință pentru ascultare,
Maica Siluana