Au fost momente când priveam cu îngrijorare cum Seminarul se sfârşeşte, iar eu, am rămas tot eu, acelaşi. Speram, credeam şi vedeam aievea cum o mică schimbare măcar trebuie să se petreacă până voi fi terminat Seminarul.
Mare mi-a fost mirarea să constat că problema mea era frumos tratată în chiar introducerea acestei a şaptea sesiuni. Sunt la fel. E clar că în ciuda faptului că ştiu că în biserică nu este hocus/pocus am sperat totuşi într-o minune. Sunt la fel de bolnav, răzbunător şi foarte iubitor de sine. Zilnic Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute sau mai bine să-mi dăruiască El să iert, să iubesc. Nădăjduiesc, cândva, să se întâmple şi cu mine minunea.
Este foarte adevărat, pe Dumnezeu nu-L văd (cu tristețe o spun) decât ca pe o slugă, ca pe un executant credincios gata să-mi satisfacă orice capriciu, dacă se poate şi fără să cer, că deh… El ştie ce am nevoie, să-mi şi dea că am nevoie, din moment ce tot m-a adus pe lume. Dar vai, asta nu este dreapta înțelegere!Unde o găsesc?
Mult timp (şi poate încă) aşa îl vedeam pe Dumnezeu. Un contabil perfect, ce stă impenetrabil şi imperturbabil, cu bățul în mână, gata după fiecare greşeală să mă lovească. Încă nu-mi dau seama dacă mai posed această gândire eronată. Încă bâjbâi.
Graba. Mereu, mereu graba. Totul este pe fugă, din clipa în care mă trezesc şi până mă întorc spre somn, mereu graba. Mănânc în grabă, păşesc în grabă, gândesc în grabă, şofez în grabă, agresiv chiar, mă rog în grabă. O permanentă grabă către altceva, iar acel altceva e mereu trecut pentru că în grabă îl părăsesc…
Era ceva în sufletul meu ce-mi spunea că ceea ce numesc eu pocăință nu este. Acum înțeleg ce nu am înțeles atâta vreme, că de fiecare dată mergeam la spovedanie nu din pocăință sinceră, nu că l-am rănit pe Dumnezeu cu patimile mele, ci doar – aşa cum minunat spune Părintele – din cauza că egoismul meu a fost rănit, că-n ochii mei nu mă puteam vedea atât de murdar precum eram. Aceasta contravenea cu ce încercam să arăt celorlalți, cu ceea ce spuneam sau îi învățam pe alții. Atâta timp pierdut, atât de înşelat în dedublarea mea, a păcatului din mine.
Am recitit această minunată expunere a cuviosului grec. Ce minunat răspunde multelor mele întrebări!
E aproape finalul acestui seminar şi ca orice despărțire e ca o mică moarte. Și totuşi nu simt acea tristețe deznădăjduitoare, e o tristețe veselă, o despărțire cu bucurie... Bucuria de a vă fi întâlnit din Pronia Lui Dumnezeu căruia–I mulțumesc. Nădăjduiesc ca Domnul să rânduiască de va fi în Pronia Sa să vă întâlnesc față către față şi să vă mulțumesc și dumneavoastră pentru toate câte ați dăruit.
Până atunci, vă mulțumesc în această formă alăturând îmbrățișarea mea fiască!
Ioan