Hristos a înviat!
O zi ca toate... doar că avea ceva diferit de restul zilelor! Am plecat de acasă şi când am ieşit din scara blocului, ceva aşa frumos mă încânta, nu îmi dădeam seama, până când am auzit ciripitul păsărelelor, şi apoi am "observat" şi lumina soarelui care era atât de caldă, veselă şi, parcă, mă mângâia. Şi apoi mi-am argumentat mie însămi de ce iubesc primăvara şi mă gândeam că renaşte natura, se revine la viaţă şi deodată "am ţipat" în mine şi am zis "E VIAŢA!", mai aveam un pic şi săream de fericire. Culmea, până să ajung la şoselele pline de maşini, mă simţeam ca într-un lan de flori, parcă eram în mijlocul naturii. Dacă am vedea în orice lucru mititel şi frumos un motiv de bucurie, ar trebui să fim într-o fericire care ne-ar epuiza, pentru că sunt atâtea lucruri, pe lângă care trecem zilnic şi ni se par nimicuri. Ieri admiram păpădiile, care erau într-o curte cu gratii, deja mă gândeam dacă pot să intru printre gratii în curtea aceea, să suflu în ele. Şi dacă ne-am lăsa copilul din noi să se mai bucure o dată, să râdă şi el, să mai zburde o dată cu noi, am fi mult mai plini de viaţă, am mai gusta din inocenţa lui, am învăţa de la el să ne bucurăm, ce înseamnă bucuria, unde o putem găsi. Şi atât de rare sunt clipele astea, atât de rare, şi pe cât de rare, pe atât de trist este. Ajungem să ne bucuram de viaţă, abia atunci când suntem pe patul de moarte sau la bătrâneţe sau... niciodată. Întrebarea mea este: cum reuşim noi să vedem, să observăm lucrurile acestea mărunte şi atât de frumoase, dacă durerile (divorţ, divergentele între părinţi, orfelinat) ne orbesc "privirea"? Cum te mai poţi bucura de ele?
Vă sărut mâinile cu respect!
L.
Draga mea L.
Îţi mulţumesc pentru mesajul tău care m-a obligat să conştientizez că trecuse deja o jumătate de oră de când "am uitat să mă bucur de florile şi pietricelele din vasul din faţa mea". Privindu-le acum cu recunoştinţă faţă de Cel care S-a pitit în ele ca să-mi spună cât de mult mă iubeşte, mi-a venit gândul să dau prietenilor noştri "o reţetă" de bucurie:
"Mergeţi într-un loc în care se află pietriş (cu pietricele întregi, nu sparte de concasor). Respiraţi calm şi conştientizând că sunteţi vii şi că viaţa e un dar de care se cuvine să ne bucurăm. Spuneţi Tatăl nostru şi începeţi să priviţi pietricelele. Alegeţi dintre ele pe acelea care "vă strigă", care vă atrag, care vă plac. Nu vă grăbiţi. Ele nu se supără dacă nu le alegeţi. Ele au fiecare rostul lor în această minune care este universul. Cele pe care le-aţi ales au acum rostul de a vă mângâia palmele şi privirile şi de a vă povesti despre dragostea lui Dumnezeu pentru voi. Luaţi-le acasă, spălaţi-le, puneţi-le într-un vas de sticlă şi puneţi apă peste ele. Şi uitaţi-vă la ele!"
Întrebându-mă împreună cu tine de ce ajungem să ne bucurăm de viaţă, abia atunci când suntem pe patul de moarte sau la bătrâneţe descopăr cu durere neputinţa omului de a îndrăzni să lucreze poruncile Mântuitorului şi mai ales pe aceea de a deveni copii şi că acest copil legat la gură şi la ochi, persecutat şi înghesuit în "subsolul" fiinţei noastre ajunge în sfârşit la lumina zilei abia când tiranul s-a slăbănogit... Dacă voi, copii, veţi descoperi tiranul din voi, tiranul acela care vă pretinde să fiţi "bărbaţi sau femei" încă din clasa a IV-a, să faceţi ce fac "bărbaţii" şi "femeile" din spoturile publicitare sau filmele pentru adulţi, şi vă veţi elibera de el, veţi descoperi ai Cui copii sunteţi şi Acela vă va învăţa bucuria simplă şi sfântă a vieţii, trăită ca dar dumnezeiesc. Iată ce se învaţă la şcoala Sfintei noastre Biserici. Îndrăzniţi! Aici nimeni nu rămâne repetent dacă îşi ascultă dorul cel mai tainic al inimii.
Cu dragoste şi nădejde în Domnul,
M. Siluana