Partea V

Maică Siluana,

Am ajuns pe C. marţi 31.05.2005, am făcut tranzit o săptămână pe Aiud, judeţul Alba. Am ajuns cu bine şi, într-adevăr, m-am apropiat de casă.

Am ajuns într-o cameră bună deoarece seara aici se citeşte din Biblie. Nu se fac interpretări, se citeşte numai. Am înţeles că duminică se citeşte şi din Cazanie. Am înţeles că aici pot ieşi la fiecare Sfântă Slujbă şi în fiecare duminică. Din câte mi-a spus cineva, preotul de aici e un bun păstor. Spre surprinderea mea am văzut ieri la cineva o carte a părintelui Savatie Baştovoi, cred că era Dragostea care ne sminteşte. Am auzit astăzi, după ce s-au tras clopotele (de fapt e doar unul) cântându-se în Biserică Hristos a înviat. E foarte aproape de camera unde sunt eu iar pe peretele exterior este un crucifix mare-mare. Nu faptul că se cânta m-a mirat aşa mult, ci modul în care o făceau cei din cor. Erau nişte voci groase dar calde. Se auzea încet, dar cald şi melodios. Abia aştept să ies duminică la Biserică.

M-am întâlnit aici cu un prieten foarte vechi şi la el am văzut cartea părintelui Savatie. Tot el a “făcut” o afacere judiciară pentru ca eu să fiu transferat în penitenciarul C. Nu am apucat să vorbesc prea mult cu el doar când el era afară la plimbare. Nu i-am spus despre schimbarea din viaţa mea. O să-i explic un pic mâine când o să mă întâlnesc la plimbătorul mare.

Vineri sau sâmbătă aştept să vină mama şi surioara mea la mine. Abia aştept să le văd. Înainte să plec de pe Craiova, luni am primit o scrisoare de acasă în care mi-au spus că tata a plecat să muncească în Austria. Pe tata nu l-am mai văzut de doi ani şi aş fi vrut să-l văd.

Am primit şi scrisoarea de la dumneavoastră. Vă mulţumesc foarte mult pentru poză şi pentru celelalte, dar cel mai mult m-a bucurat poza cu dumneavoastră. Îmi pare rău că am plecat de acolo, îmi pare foarte rău că nu vă mai pot vedea până mă voi elibera. Dar nu mai e mult până atunci.

Aştept un răspuns, de fapt indicaţii la întrebările din scrisorile anterioare. Vă rog să mă îndreptaţi şi să mă corectaţi şi să-mi spuneţi cum trebuie să gândesc.

Spuneaţi dumneavoastră (în revistă) că toţi suntem bolnavi de mângâiere. Îmi văd această boală. Trebuie vindecată? Mângâierea trebuie căutată sau aşteptată? Mă gândeam că dacă o cauţi poate o găseşti pe aia falsă şi eu nu prea o recunosc tot timpul.

Nu vă mai întreb nimic deocamdată ca să puteţi să-mi răspundeţi la celelalte întrebări.

Mă gândeam la ispită. Ispita este atunci când îţi apare în “cale”, ceva care te-ar face să pofteşti sau atunci când “arde” în tine şi nu-i dai drumul spre o ţintă? E o dorinţă goală...? Sper că înţelegeţi ce vreau să zic. Când am plecat de pe Craiova am simţit aceea dorinţă în mine. Privind pe geam am văzut multe imagini vrednice de dorit, dacă nu le-am dorit înseamnă că n-am păcătuit? Poate nu mi-am dorit o fată şi poate mi-am dorit o îngheţată? Ceva asemănător cu pofta...

Maică, aici mă opresc dar nu înainte de a vă mulţumi pentru tot ce faceţi în continuare pentru mine. În scrisorile viitoare am să vă zic mai multe. Aştept cu mare bucurie ziua în care ne vom revedea.

P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie.

I.

Craiova, 8 iunie 2005
Dragă I.,

Te rog să mă ierţi ca am întârziat cu răspunsul, mai ales că eram îngrijorată în ceea ce te priveşte văzând întârzierea ta. Apoi, când mi-ai scris, am înţeles ca nu ai putut altfel, şi acum, când vei primi şi tu scrisoare mea, sper că mă vei înţelege că nu am putu din cauza timpului, a problemelor care vin în întâmpinarea mea, fără să-mi lase timp sa aleg altceva. Dar sunt bucuroasă şi recunoscătoare Domnului că mă include în lucrarea Lui de aducere la Bucurie a fiilor Săi aflaţi în dureri sau neştiinţă.

Acum încerc să-ţi răspund la întrebări, care nu sunt „prostii”, ci extrem de importante:

1. Referitor la poftă: Pofta este o putere a sufletului nostru, dată de Dumnezeu ca să-L dorim şi să-L căutăm ca să ne bucurăm de binefacerile Sale care ne aduc bucurie sfântă şi plăceri binecuvântate. Prin căderea primilor oameni această putere, ca şi celelalte, a căzut, s-a pervertit şi, în loc să fie îndreptată spre Cel ce dăruieşte, s-a orientat exclusiv asupra darului. De atunci toţi facem la fel, în mod „firesc” adică în conformitate cu firea căzută. (De exemplu: deţinuţii care se uită la ce li se aduce şi nu la persoana care dăruieşte, sau cei care doresc o fată pentru plăcerea lor şi nu pentru a o ajuta să devină ea însăşi, să se mântuiască).

Aşadar, când pofteşti ceva, orice, te bucuri de puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu ca să-L cunoşti şi să-L slăveşti pentru bunătăţile cele pământeşti şi cereşti pe care le cerem în rugăciunea dinaintea mesei. Dacă o faci cu gândul la plăcerea pe care o făgăduieşte gândul la acel ceva, e păcat. Când renunţ, îmi jertfesc o poftă, pe care o simt, pentru că Domnul zice altfel, Îi răspund la iubire pentru că înţeleg că asta mă scoate din robia plăcerilor păcătoase. Alege, când ai posibilitatea, să mănânci ceea ce îţi place, fără lăcomie, împărţind, pe cât posibil, cu cei ce nu au şi dă slavă lui Dumnezeu. Rugăciune te va ajuta să discerni între lăcomie şi nevoia şi plăcerea binecuvântată.

2. Pe aproapele îl ajutăm, în primul rând cu rugăciunea. Aici putem să o facem fără să ne ceară ajutorul şi oricât de mult. Apoi, cu sfat numai dacă ne cere. Material, oricât îmi stă în putere şi oricând. Rugăciunea, şi aici mă ajută să discern, ce, cine, cât, când.
3. Am fost şi sunt bucuroasa ori de câte ori îmi scrii despre trăirile şi gândurile şi înţelegerea pe care le ai acum. Când voi avea mai mult timp poate comentăm ce mi-ai scris despre dependenţă. Este adevărat şi profund. Dumnezeu îţi dă aceste gânduri. Tu doar să nu te mândreşti, ci să-I mulţumeşti.
4. Nu contează dacă cei din jur te vor considera „prost”. Ai destulă experienţă ca sa-ţi dai seama cât de „folositor” ţi-a fost să fii considerat „deştept”. Acum Cel ce ne judecă e Dumnezeu şi ochiul Său în noi, propria conştiinţă. Restul E TREABA CELOR CARE NE JUDECĂ. Asumarea acestui risc şi a acestor dureri face parte din Calea cea strâmtă. Tu roagă-te sincer pentru ei şi Domnul va lucra.
5. Despre mângâiere, sper să-ţi scriu, să scriu odată mai mult. Poate şi tu. Acum îţi spun numai că avem nevoie de mângâiere pentru că Dumnezeu ne-a făcut din iubire şi iubirea Lui e mângâiere. Ne-a dăruit Duhul Sfânt ca pe un alt Mângâietor. Omul fără Dumnezeu, simte nevoia de mângâiere, dar o caută acolo unde nu se află, în surogate, în minciună şi, din această cauză suferă mult. Mângâierea de la Domnul o recunoaştem după gust, aduce bucurie şi pace şi răbdare. O recunoaştem după poruncile date de Mângâietorul. Rugăciunea sinceră ne conduce la ea.

Dragă I., iarăşi au intervenit tot felul de probleme şi nu am avut timp sa-ţi scriu mai mult. Dar îţi trimit atât cât am ca sa fiu cu tine, că până vineri e mult. Mâine nu venim aici, e sărbătoare.

Te rog sa-mi scrii la fel de des ca de aici, chiar dacă eu nu reuşesc sa-ţi răspund. Vei simţi răspunsul meu în rugăciune.

Mulţumesc. Te îmbrăţişez cu dor şi drag,

Maica ta, Siluana

10 iunie 2005, Craiova

Dragă I.

Încerc să-ţi mai scriu câteva rânduri ca sa-ţi răspund la toate întrebările. Mai înainte, însă, aş vrea să te rog, ca pentru orice întrebare pe care o ai, să-L întrebi, prin rugăciune, pe Domnul, aşa cum mă întrebi pe mine. Dar mai întâi te rogi, faci pace în inima ta, mărturiseşti ca nu ştii cum e bine şi Îl întrebi pe Domnul. Apoi, nu te mai gândeşti deloc la întrebare, aştepţi cu încredere şi vei primi răspunsul fie în inima ta, fie printr-o carte, fie prin mine, fie prin cineva din jurul tău. Vei simţi ca e răspunsul de la El, prin faptul ca vei avea pace şi bucurie în inimă.

Este foarte important, copilul meu, ca atunci când te frământă ceva, să-ţi muţi gândul la Domnul prin rugăciune şi să te încrezi în El. Gândul la Dumnezeu ne mută pur si simplu, într-o altă zonă a minţii, într-un alt „câmp de conştiinţă”, acolo unde Păstor ne este Domnul. Şi noi suntem păstorii gândurilor noastre. Dacă la lăsăm să pască pe unde vor ele, vom fi păstori răi şi ne vom rătăci şi pieri împreună cu ele.

Da, diavolul poate să pară ca Dumnezeu, dar îl recunoşti după pacea din inimă şi smerenie. Dacă atunci zici „Mulţumesc, Doamne, pentru ajutor, că eu fără Tine nu pot nimic, şi pentru mila Ta faci asta cu mine şi nu pentru că aş avea vreun merit” este de la Dumnezeu. Gândurile de la diavol, aduc nelinişte, îndoială, o anxietate şi îi judeci pe ceilalţi. Când vezi ceva rău, nu judeca persoana. Recunoşti că fapta aceea e rea, dar te rogi pentru acela, îţi aminteşti că şi tu ai făcut rele şi că Domnul nu te-a lăsat… şi aşa, nu vei judeca.

Dacă te gândeşti că un anumit lucru e bun pentru tine, îl ceri de la Domnul prin rugăciune şi, dacă trebuie să aştepţi, aşteaptă cu răbdare, dar dacă poţi să faci ceva trebuie să te străduieşti să obţii. Pentru că omul e fiinţă creatoare, „după chipul lui Dumnezeu”, şi nu foloseşte nimic din ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el prin creaţie fără să aducă propria sa contribuţie creatoare. Dumnezeu a făcut grâul, noi îl cultivăm şi îl facem pâine, cozonac, prăjituri şi câte altele. Altoim pomii, îmbunătăţim rasele la animale, inventăm lucruri atât de frumoase şi folositoare, pentru că Dumnezeu a pus în creaţie o „elasticitate” care ne permite să umblam cu ea cum voim, şi în mintea noastră pricepere şi talent ca să facem… Aici, şi numai aici, imaginaţia ne este de folos.

Da. Dumnezeu este peste tot, şi Îl vedem cu ochii credinţei, pentru că nu e material. Nici mintea nu ne-o vedem, dar credem că o avem, vedem după gânduri, nu? Şi celor care Îl ascultă pe Domnul şi împlinesc poruncile Lui, Domnul le dă o altfel de „vedere” şi simţire. Vine şi Îşi face sălaş în noi. Vei vedea! Important e să biruieşti ruşinea de a fi credincios. Că, spune Domnul, cine se va ruşina de Mine, şi Eu mă voi ruşina de el…

Depinde de tine dacă vei regăsi liniştea de acasă. Cred ca o vei simţi şi mai profund pentru că vei fi conştient de ea, pentru că o doreşti şi o vei preţui şi mai mult, pentru că Îl ai pe Domnul Care face liniştea şi pacea şi mai adânci. Şi dacă îi vei iubi pe ai tăi fără să-i judeci, ci aşa cum sunt, şi te vei bucura de ei, şi de iubirea lor, o vei simţi, te vei bucura de ea. Şi, mai mult, vei dărui şi celor de lângă tine din pacea ta cea nouă.

Nu ştiu dacă tu mai ştii ce mi-ai scris până acum. Poate o să le culeg la computer şi o să ţi le trimitem şi ţie, că sunt lucruri pe care Dumnezeu ţi le-a arătat şi nu trebuie să le uiţi. Cum a fost cu ce mi-ai scris despre Cain şi Abel. Şi adevărat este că tot ce primim, primim în dar după cum voieşte Dăruitorul. Şi el voieşte cele ce ne sunt de folos în momentul acela, ţinând cont de lucrările noastre dar nu forţat de ele, ci, aşa, din iubire. Da, singura „plată” e osânda, dar nu Dumnezeu o dă, ci păcatul pe care l-am preferat. Dumnezeu abia aşteaptă să ne şteargă datoria, dar numai „la cerere”, ca să ne respecte libertatea. Noi spunem: „Dar eu nu am ştiut!”. Şi Sfinţii noştri Părinţi spun că neştiinţa este păcat, pentru că Dumnezeu ne-a dat puterea de a şti şi ne şi învaţă, chiar din conştiinţa noastră şi prin cele ce sunt… Cele mai mari păcate, „uriaşii” (aşa cum zic Sfinţii Părinţi) sunt: neştiinţa, uitarea şi lenea!

Da, e bine să mergi la bunica după eliberare. E mai bine faţă către faţă.

Domnul îţi va da putere şi curaj ca să posteşti şi să mergi la Biserică, indiferent ce vor zice cei din jur. Ai încredere în cei ce te iubesc. Tu ştii că Domnul e acolo în inima lor, şi daca nu de la început, se vor bucura curând de schimbarea ta. Fii atent, contează prea mult pentru tine ce spun cei din jur. Poate că acest aspect te-a şi făcut, de multe ori, să faci lucruri care nu-ţi plăceau. Aveai nevoie să fii admirat, aprobat de ceilalţi. Nu puteai să fii singur. Acum nu eşti singur, Domnul e mereu cu tine, şi, în curând va fi în tine, şi nu ai de ce te teme. Doar să nu-i judeci, să te rogi pentru ei şi atât. Să afirmi cu curaj şi cu respect tot ce simţi şi gândeşti şi vei fi respectat. Sau nu. Dar ce contează? Domnul nu a pătimit pentru noi?

Repet, nu trebuie să te vindeci de nevoia de mângâiere, ci doar s-o ceri şi s-o primeşti de acolo de unde izvorăşte ea. Mulţi se adapă cu apa dintr-o băltoacă stătută, în loc să se ostenească puţin şi să urce la Izvor. Acum Domnul S-a înălţat şi de Rusalii ne trimite iarăşi şi iarăşi Duhul Său Cel Sfânt, Mângâietorul. Să-L chemi, copile, şi să nu-I mai dai drumul şi să devii şi tu izvoraş din Izvorul cel Mare.

Te rog să-mi scrii iarăşi des, cât de des poţi. Nici nu ştii ce dor îmi e de tine, mă doare că ai plecat , dar mă şi bucur mult, mult, ca eşti mai aproape de casă şi că e mai bine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că te-am cunoscut. De acum suntem RUDE. Mă simt puţin ca o mamă. De fapt, cu mila lui Dumnezeu, îţi sunt mamă duhovnicească şi nimic nu te va mai scoate din inima mea.

Te îmbrăţişez cu dor şi drag

Maica ta

C., 20.06.2005

Maică Siluana,

În primul rând vreau să-mi cer iertare pentru întârzierea cu care vă răspund. Nu prea am fost în stare să-mi pun gândurile pe foaie, dar să fiu sincer nici nu prea m-am străduit “să fac lucrul ăsta”. Atunci când mă “împotmoleam” îmi spuneam că voi continua ziua următoare şi tot aşa până m-am trezit că a trecut săptămâna şi eu tot nu v-am scris. Dacă eu mă bucur când primesc câte o scrisoare de la dumneavoastră cred că şi dumneavoastră vă bucuraţi şi chiar mi-aţi spus lucrul acesta. Vă rog să mă iertaţi Maică.

M-am bucurat foarte mult când am primit scrisoarea de la dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru Proloagele pe care mi le-aţi trimis, m-au ajutat şi o să mă ajute în continuare. Şi Odaia de sus mi-a fost de ajutor, mi-am recunoscut copilăria în multe descrieri. Am citit-o o dată până acum şi aş vrea să o mai citesc de câteva ori, să înţeleg ceva mai bine.

Sinceritatea e “dificil” de dobândit, dacă poate fi într-adevăr dobândită. Sinceritatea până la urmă ce înseamnă? Cred că este o stare când mărturiseşti ceva, prin cuvinte sau acţiuni. Te accepţi ca fiind ceea ce eşti, nu ce ţi-ai dori să fii. Este greu în cazul ăsta să te arăţi întotdeauna în starea în care eşti. Te împiedică “ceva”, cred că o “făţărnicie”. Dar trebuie să mă străduiesc să fiu sincer. Una e să accepţi că eşti păcătos şi să ceri iertare şi alta e să ceri iertare presupunând că eşti păcătos, ştiind că toţi oamenii sunt păcătoşi. Singurul “lucru” care se cere.

Cel mai mult din scrisoarea dumneavoastră m-a bucurat ultima parte unde aţi scris că suntem rude, că vă simţiţi ca o mamă şi sfârşitul “Maica ta”. Dacă nu le-aţi fi zis din inimă nu cred că aş fi plâns. Şi mie îmi este dor de dumneavoastră şi aştept cu nerăbdare şi bucurie ziua când ne vom revedea.

Au fost mama şi sora mea la mine până acum de două ori. Mama mi se părea cam schimbată. Avea părul vopsit şi altfel de haine, cum poartă tinerii de azi. Din câte am înţeles tata o să vină în luna august acasă şi atunci îl voi putea vedea şi pe el. Nu l-am mai văzut din luna mai 2003.

La următoarea vizită o să vină o mătuşa a mea, sora mamei mele. Ea s-a oferit să vină şi mă bucură lucrul acesta. Soţul ei este acel unchi de care v-am spus că a făcut Seminarul Teologic şi acum este profesor de religie într-un liceu. Înainte de a mă aresta mă înţelegeam bine cu unchiul meu. Când am fost ultima oară la ţară am mers împreună cu ei la Biserica din deal. Deseori deschidea subiecte “despre Dumnezeu” şi de fiecare dată mi se păreau “interesante”. Pe mătuşa am simţit-o mai “aproape”, cred că din cauza faptului că a avut grijă de mine când eram mic, o perioadă, cu toate că eu nu-mi amintesc, dar aşa mi-a zis mama.

Diferenţa dintre atmosfera de aici şi cea de la ţară nu-i chiar aşa mare. Acum nu mai simt gratiile, e mai linişte decât credeam, pe aleea închisorii pe partea cu blocul de detenţie au “apărut” nişte brazi mari, cred că erau şi înainte dar nu i-am “văzut” eu. Dimineaţa este un miros, asemănător celui de la ţară. Odată când am fost planton am auzit şi nişte cocoşi cântând. Timpul trece parcă mai uşor acum, mă simt mai aproape de casă, dar totodată n-aş vrea să fie aceeaşi atmosferă acasă, mă refer la gălăgia de oraş.

Omul de aici care e şef de cameră este o veche cunoştinţă. V-am spus că seara citeşte pentru toţi din Biblie iar acum citeşte din Psaltire. Dar a fost o “problemă” care m-a afectat şi pe mine. Ziua de curăţenie generală era stabilită ca fiind duminica. Zic “era” deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a schimbat acea zi. Când l-am întrebat dacă nu-i păcat să lucrezi duminica, mi-a răspuns că Dumnezeu ne înţelege că suntem la închisoare. N-am mai îndrăznit să-i zic nimic. Am sperat că poate îl voi convinge că noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu şi nu El de noi. Numai că a urmat ca eu să “pic” în duminica ce a urmat să fac curăţenie generală împreună cu alţi 6 băieţi. A fost cam “greu” când am aflat că şi eu fac parte din echipa de curăţenie din acea zi. Una este când păcătuieşti “interactiv” să zic aşa, adică nu ştii că-l vei face, că te îndrepţi spre el şi alta e când ştii că-l vei face şi chiar poţi să nu-l faci, dar n-ai putere să te opui. În mintea mea îmi “suna” faptul că nu mă va învoi de la muncă în acea zi iar să-i fi zis că nu vreau să fac nimic în ziua duminicii, adică să-l fi înfruntat martireşte (tot în mintea mea) n-am avut curaj. M-am “scuzat” că fac ceva fără să fi avut eu posibilitatea de a alege, că fac ceea ce m-a pus să fac “stăpânul” rânduit de Dumnezeu. Nu m-a întrebat dacă vreau să fac, ci m-a pus să fac. M-am gândit că dacă refuz mă răzvrătesc. A fost un “război” mare în mintea mea. Poate dacă i-aş fi zis că nu vreau să fac şi atunci m-ar fi obligat atunci cred că ar fi fost altfel. Dar dacă nu i-am spus... M-am tot tânguit, dar “poate este un păcat în faţa lui Dumnezeu?” m-am întrebat eu. Cred că ispita asta în care am şi căzut a fost îngăduită ca să-mi văd “neputinţa” să-i zic aşa, neîndrăzneala de a fi creştin. Cred că într-adevăr, cum aţi spus şi dumneavoastră, prea îmi pasă de ce zic ceilalţi despre mine, şi dacă a fi creştin înseamnă a fi altfel decât ceilalţi din jurul tău sau poate m-am temut de altceva, m-am temut de faptul că în cazul în care voi refuza va lua amploare un scandal, de fapt că voi fi bătut. Scandalul este între două persoane. Cred că asta a fost şi pentru a-i respecta cum se cuvine pe Sfinţii Mucenici, dacă eu numai din închipuiri m-am temut, dar ei câte au răbdat, nu numai cele văzute, ci şi cele nevăzute...

Aici se prinde radio Trinitas şi într-o seară este invitat un episcop vicar. Vorbeşte el ce vorbeşte iar la un moment dat îmi dau seama că nu mai înţeleg nimic din ce vorbeşte el. Folosea un vocabular “academic” din care nu prea am înţeles mai nimic. În dimineaţa din duminica Învierii am ascultat la radio predica Înalt Prea Sfinţitului Părinte Teofan iar printre gânduri mi-a venit şi unul de genul: “Ce fel vorbeşte Înalt Prea Sfinţitul, aşa vorbeşte un Dr. Ac.?” m-am întrebat eu. Înalt Prea Sfinţitul vorbea cu cuvinte simple pentru a fi înţeles nu numai de doctori, ci şi de oameni simpli, altfel nici eu nu aş mai fi înţeles nimic din predica lui.

Am citit şi din Cuvântul Celui dintre sfinţi, Părintele Dimitrie la Înălţarea Domnului. Cel mai mult m-a “impresionat”: “din milostivire ne-ai iubit”.

Astăzi, 20, Praznicul Sfintei Treimi, a fost hramul capelei de aici şi a fost slujba Sfântului Maslu. Au fost şi doi preoţi … După terminarea Sfintei Slujbe cum era normal s-a ţinut şi o predică. Printre mai multe gânduri sau cuvinte adresate de unul din preoţi a fost şi acela că noi deţinuţii, datorită faptului că suntem la închisoare nu putem simţi bucuria sărbătorii şi încerca într-un fel să ne compătimească. Eu m-am gândit la un lucru că acel părinte nu ştie că ce e la oameni cu neputinţă la Dumnezeu e cu putinţă. Dacă mie, nevrednic fiind, Bunul Dumnezeu mi-a dăruit să gust dintr-o bucurie pe care nici afară n-am aflat-o, oare nu o va dărui şi altora?

M-am bucurat când i-am văzut pe acei preoţi. A fost şi o femeie cu ei care ne-a dat colivă. Nu mai mâncasem de mult timp. Printre gânduri mi-a venit şi unul cu privire la faptul că poate ar trebui (dacă-i cuvântul corect) să scriu o carte. Stăteam de vorbă cu cineva şi-mi spune sub formă de exemplu că eu aş putea să-i ajut pe tinerii ce au apucat-o pe drumul pe care l-am apucat eu în urmă cu 3-4 ani, asta înainte de a primi scrisoarea de la dumneavoastră. Am simţit atunci “o pace”. M-am mirat de omul acela, de unde avea el “cuvinte” de “pace”. După aceea m-am gândit şi la ce mi-aţi spus şi dumneavoastră că poate pot să-i ajut într-un fel pe unii care sunt cum am fost eu. Despre carte... dacă voi avea gândul ăsta şi mai încolo, adică peste vreo doi - trei ani, cu voia Domnului voi face şi o carte.

Mă pregătesc să vă trimit un cadou, ceva făcut de mine. Sper să fie o surpriză plăcută. În scrisoarea viitoare am să vi-l trimit. Nu ştiu dacă v-am zis, dar Bunul Dumnezeu mi-a dat şi un dar “plastic” pe care l-am descoperit în timpul detenţiei. Am început să desenez nuduri de prin reviste…

Îmi vine cu greu să mă aşez să citesc din Psaltire, iar când sunt în toiul cititului mă gândesc: “mai e mult din catisma asta?” E la locul lui gândul ăsta? Şi nici nu prea înţeleg prea multe din ce zice David. Dar pentru Sfântul Efrem Sirul zice că-i arde cel mai mult pe draci, am să o citesc în continuare, o să încerc să “trimit” gândul ăla, cred că “ţipă” unu; “fie-ţi milă de tine” prin gândul ăsta.

Mă cam “tem” de oraş, în cazul în care voi ajunge pe la vreo şcoală, mă gândeam ca în vacanţe să plec pe la ţară, dacă nu la o mânăstire undeva…

Maică, n-am cuvinte să vă mulţumesc în măsura în care m-aţi ajutat, am simţit mângâierea dumneavoastră şi nu pot decât să vă mulţumesc. Aştept totuşi cu răbdare ziua în care ne vom revedea, mai repede sau mai târziu decât cred eu. Vă rog încă o dată să mă iertaţi.

I.

C.,06.07.2005

Maică Siluana,

Vă rog să mă iertaţi că vă scriu din nou cu asemenea întârziere, am aşteptat să vină sora mea să-mi aducă cele necesare să pot începe cu desenatul. M-am gândit să fac mai multe, unul parcă ar fi puţin şi cam “singur”. M-am gândit să fac mai multe acum că nu am făcut nici unul pentru că mama a uitat să-mi aducă ce i-am cerut ca să pot desena. M-am gândit că poate ar fi mai bine să vă trimit desenele o dată cu Proloagele pentru că mă “doare” inima să le împăturesc şi să le bag în plic.

L-am văzut pe tata care a venit împreună cu mama. El s-a schimbat mult. A albit tot şi e foarte slăbit. Mă îngrijorează starea lui.

V-am povestit despre faptul că atunci când eram mai mic uneori noaptea mă gândeam că va veni o zi când părinţii mei vor muri. În ziua în care a venit tata la mine numai la el m-am gândit şi la faptul că niciodată n-am simţit mai aproape ca atunci ziua în care vor muri părinţii mei. Cunoscându-le modul de viaţă mă întristez pentru că mă tem pentru mântuirea lor. Dar mă rog în continuare pentru ei, că nici eu nu am fost uşă de Biserică. Le voi povesti toate relele pe care le-am făcut, lăsându-i pe ei să vadă diferenţa dintre “noi”, asta când am să mă liberez. Până acum au înţeles că “m-am apropiat de Dumnezeu”, dar ce înseamnă asta pentru ei nu ştiu. Dar ştiu acum un lucru: dacă trăieşti o “religie” nici nu mai e nevoie să o explici în cuvinte.

Băiatul care doarme lângă mine mă ştie din 2002 şi a văzut diferenţa dintre “noi”. Am purtat câteva discuţii cu el şi în una din zile mi-a spus că vrea să se schimbe şi el. I-am spus că eu nu pot face mare lucru, că de el depinde totul. Mi-a reproşat că eu dacă aş vrea aş putea să-l schimb. Nu i-am mai zis nimic după aceea pentru că discuţia noastră se transformase în altceva. Tot el s-a supărat pe mine într-o seară pentru că i-am dat unui băiat (pe care el nu-l înghite) o bucată de pâine şi ceva de mâncare. Noi doi mâncăm împreună iar după ce s-a supărat în seara aceea n-a vrut să mai mănânce. Mă gândeam că poate ar fi trebuit să-mi cer iertare, dar pentru ce, pentru faptul că încerc să fiu creştin? Oricum dacă în puşcărie îi spui unuia “te rog să mă ierţi...” nu prea înţelege ce faci tu. Acum nu mai este supărat. Mi-am cerut iertare atunci dar nu ştiu dacă m-a iertat sau a uitat. Poate ar trebui să mănânc singur de acum încolo.

Mă gândeam la lumea de afară, la mânăstire şi la puşcărie. Sincer, aş alege puşcăria. Dacă acum 7 – 8 luni mă gândeam că nici mort n-aş alege puşcăria, acum îmi dau seama că e un loc “sigur”. Dar dacă n-ar fi luptă, n-ar fi nici premiu. Dacă am venit de frică la Dumnezeu, adică nu L-am ales că am vrut, ci am fost împins de frică, va trebui să-L aleg de unul singur, să nu mă împingă nimic, decât dragostea care se dăruieşte, care se aduce pe sine.

Frica a mai trecut, dar amintirea morţii nu. Cuvintele îngerului care s-a arătat Sfântului Macarie “că oricine va zice din inimă rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase... se va mântui”, mă întăresc. Asta se întâmplă când e linişte, dar în acele clipe când simţi că mâine mori şi poate chiar în seara asta, e un pic mai altfel. Înainte mă panicam pentru că ştiam că voi ajunge iar în iad dar ultima dată a fost mai altfel, a fost şi un strop de nădejde, nu mai “ţineam” chiar aşa mult la mine.

Am fost la instanţă joia trecută. A fost vorba de o afacere judiciară, un proces cu cauză civilă, un truc folosit de deţinuţi pentru a fi transferaţi de pe un penitenciar pe altul, iar în cazul meu mi-a făcut-o un prieten. După ce am fost în sala de judecată un gardian a întrebat cine se oferă să încarce nişte fiare într-un camion şi ne-am oferit 4 băieţi. După ce am terminat cu încărcatul a întrebat cine se oferă să dea cu mătura prin curte. M-am oferit eu şi după puţin timp am mers cu gardianul să ducem gunoiul. Am mers prin curtea principală a judecătoriei după care am ieşit afară în mijlocul oraşului. M-am trezit însoţit de un băiat în uniformă pe o străduţă din apropierea judecătoriei în faţa unui container. Am apucat amândoi de pubelă şi am golit-o. Nu mă mai simţeam păzit de un gardian pentru că nu mai vroiam să fug. M-am întors liniştit în arestul judecătoriei. Am văzut şi muntele pe care mă căţăram împreună cu prietenii mei. Duba cu care am fost transportaţi avea două gemuleţe prin care am văzut o parte din oraş.

Maică Siluana, vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce aţi făcut şi faceţi în continuare pentru mine. Îmi este dor de dumneavoastră şi aştept cu bucurie ziua când ne vom revedea. Vă rog să mă iertaţi pentru greşelile de ortografie şi pentru că vă scriu aşa puţin şi cu asemenea întârziere.

Cu dragoste,

I.

C., 12.07.2005

Maică Siluana,

A fost într-o seară un film românesc “Filantropica”. Din câte am înţeles eu era vorba despre un “mafiot” care angaja cerşetori. Dar cea mai profitabilă afacere se desfăşura în restaurantele de lux unde doi oameni, soţ şi soţie, după ce consumau anumite produse, jucau o scenă cu ajutorul chelnerului sub pretextul că sunt săraci, adică n-au atâţia bani pentru a achita nota de plată, că-şi sărbătoresc ziua nunţii şi nu cunoşteau cât de scump este acel loc. Interveneau bogaţii binevoitori care-şi făceau milă. Cei doi “soţi” ajunseseră foarte pricepuţi în a fura milă şi câştigau bani “frumoşi”. Pe tot parcursul filmului, “mafiotul” (Radu Dinică) interpreta cu toată convingerea lui, texte împotriva milosteniei. La sfârşitul filmului a încheiat cu ceva de genul: “dacă-ţi faci milă şi ajuţi eşti cel mai mare fraier”, continuând cu un râset care (cel puţin în mintea mea) făcea referire la “afacerile” lui. Mai rău a fost că toţi din cameră (sau majoritatea) au aprobat într-un cor. Mi-au venit în minte atunci cuvintele Domnului Iisus Hristos: “Milă voiesc, iar nu jertfă”.

Într-o seară, în urmă cu câteva săptămâni la Radio Trinitas, la o emisiune, nişte studenţi de la ASCOR îl întreabă pe un părinte ce să facă în cazul în care un “ţigan” îi cere (sau le cere) un ban, iar cel ce dă îşi dă seama că acela care cere vicleneşte. Domnul Iisus Hristos a zis: “celui care cere de la tine, dă-i”. Nu ştiu dacă ar conta sub ce formă îţi cere “acela”, iar mai mult, acel părinte a zis, printre altele: “nu lăsa mâna întinsă nici când ţi se dă, nici când ţi se cere”.

V-am spus de băiatul cu care mănânc, cum că s-a supărat că i-am dat unuia să mănânce. În urmă cu două zile vine acelaşi băiat şi-mi spune că dacă îmi rămâne ceva mâncare să-i dau lui, să nu o arunc. I-am dat altceva, o supă instant, ambalată într-un plic. După puţin timp îmi spune băiatul cu care mănânc că acela căruia i-am dat plicul cu supă a vândut supa pe ţigări. Mă tot gândeam la faptul că atunci când îmi ceruse, mi-a spus că nu mai poate de foame. Oarecum m-a minţit sau pe parcurs i-a venit oarecum ideea să o vândă, dar dacă eu aş fi ştiut ce are de gând să facă, ar fi trebuit să-i mai dau acea supă?

Îmi amintesc că a fost un timp când mergeam la Biserică de unul singur. Eram prin clasa a doua, dar nu ştiu cine m-a convins, că prin casă nu prea se vorbea despre Dumnezeu. În apropierea casei era o Biserică şi nu prea eram atent la slujbă. Mă uitam mai mult la icoane, mă minunam de scenele care erau zugrăvite pe pereţi şi-mi amintesc că era şi un cor care cânta frumos.

Până de Crăciun (2004) pentru mine Biserica era “ascunsă”, era parcă acoperită de “ceva”, nu puteam să-mi explic rolul ei. O simţeam plină de un fel de mister pe care credeam că nu-l voi pricepe niciodată. Pe preoţi îi vedeam oameni mari căci pentru mine ei aveau cheia “misterului” şi o foloseau în timpul slujbelor. Dar nu înţelegeam din vorbele lor mai nimic, aşa că “ascultam” la icoanele de pe pereţi.

Primul gând care mi-a venit în minte în seara de Crăciun când mă luase groaza din cauza morţii, mi-am zis că “pentru păcatele mele se întâmplă asta”. Apoi îmi era “sete” de Biserică, să merg să stau cât mai mult înăuntru. Atunci se deschisese şi pentru mine “misterul” Bisericii, mă simţeam în siguranţă în Biserică, o vedeam (mi se arăta) cum nu o mai făcuse până atunci. Înţelegeam şi ce zice preotul. A fost atunci prăznuirea Botezului Domnului. Şi slujba şi predica preotului mi se păreau ceva nemaiauzit niciodată. În ziua aceea eram parcă mai liniştit şi parcă uimit de ceea ce mi se descoperise în Biserica din penitenciar. Apoi am aflat şi de Taina Sfintei Spovedanii, ce rol are şi cât de mult îi ajută pe păcătoşi. Apoi am început să citesc şi rugăciuni dintr-o carte. Un băiat avea de la Maica F. cred, un ghid de spovedit din care citeam noi mereu. Într-o duminică, după ce îl întrebasem înainte pe preot dacă face slujbă în fiecare duminică, mi-am zis că trebuie să merg şi eu la Biserică. Mă trezisem foarte devreme. În cameră eram doar eu treaz. Am vorbit cu supraveghetorul de la secţie ca atunci când vine preotul, să mă scoată şi pe mine din cameră să merg la Biserică. Mă simţeam în siguranţă în Biserică şi mă linişteam aproape cu totul. După ce am vorbit şi cu Maica F. am înţeles totul, ce-i cu ortodoxia şi ce vrea Biserica. Felul în care îmi vorbise Maica despre Dumnezeu era cu mult mai diferit de scena entuziasmată pe care o jucau “pocăiţii” pe care îi vedeam prin penitenciare. Era adevărat ce-mi zicea ea şi o credeam şi “simţeam” că nu-i “vrăjeală”. Atunci am înţeles ce “vrea” Biserica Ortodoxă, că ea vrea să-i împace pe păcătoşi cu Dumnezeu. De atunci pot să “văd” şi eu în Biserica Ortodoxă, nu mai privesc ca “boul la poarta nouă”. Aici nu ne poate scoate în fiecare duminică, dar cel puţin o dată la două săptămâni. A fost o săptămână când am ieşit şi de două ori.

Maică, dumneavoastră vă temeţi de moarte?

Cred că cel mai înspăimântător lucru pentru om este atunci când îşi dă seama că el e stăpân pe ceea ce face. Am auzit pe mulţi care credeau în destin, unii care ziceau de noroc, alţii că norocul ţi-l faci cu mâna ta, alţii spuneau de noroc dar şi că destinul ţi-l faci. Omului nu cred că-i place să fie stăpân pe el, atunci când greşeşte nu poate să zică că nu-i vina lui dacă nu se vede stăpân în ceea ce face. Cred că omul refuză să-şi accepte libertatea.

Închisoarea a devenit altceva acum, e mai uşor. Nici nu mă gândesc la liberare ca înainte. Ştiu că dacă Domnul va voi să mă liberez mâine aşa va fi, iar de nu, nu.

Maică, abia aştept să vă revăd, aştept cu nerăbdare un răspuns din partea dumneavoastră când veţi putea dumneavoastră. Vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie.

I.

C., 25.07.2005

Maică Siluana,

Mai am puţin până mă voi libera şi habar nu am ce o să fac afară. La liceu nu cred că o să merg anul ăsta. Am întrebat-o pe mama dacă m-au înscris la seral şi mi-a spus că nu. Cred că trebuie umblat un pic pe la inspectorat şi surorii mele nu prea-i plac treburile astea. Eu mă bucur. Poate nici n-o să mă mai înscrie, nu că mi-ar fi lene să învăţ, dar aş vrea să merg la ţară. Odată ajuns acolo nici că mai plec. Am vorbit şi cu mătuşa, sora mamei. A fost în vizită la mine. Ea tot lucruri de-astea m-a întrebat, adică “Ce fac după ce mă voi libera?”, că trebuie să fac şi eu o facultate, să-mi fac un viitor... I-am spus doar că nu ştiu ce voi face afară, nu i-am zis că de fapt nu mă mai interesează viitorul de care-mi vorbeşte ea. A văzut brăţara pe care mi-aţi dat-o dumneavoastră şi m-a întrebat de unde o am. I-am spus că mi-a dat-o o măicuţă când eram pe Craiova. M-au întrebat mai multe despre acea măicuţă, amândouă au crezut că era vorba de o măicuţă tânără. M-au întrebat dacă mai păstrez legătura cu măicuţa şi le-am spus că da. M-au întrebat şi cum o cheamă şi cred că acum v-au şi văzut la ProTV. Când am văzut titlul reportajului în timpul reclamei am fost un pic nedumerit deoarece am recunoscut că-i filmat pe holul penitenciarului Craiova. I-am spus celui care doarme lângă mine că-i filmat pe Craiova. După scurt timp v-a arătat şi pe dumneavoastră, iar băiatul de lângă mine îmi spune într-un mod afirmativ: “asta-i măicuţa ce-o ai tu în poză!”. Ea e, îi zic. Sâmbătă după reportaj tot el îmi zice: “E tare măicuţa asta!”. Iar eu îl întreb: “Adică cum tare?”. Zice el: “Adică aşa, de viaţă”. Băiatul ăsta este arestat pentru trafic de droguri, din care şi consuma mult, iar ultimii 5 ani i-a trăit paralel cu lumea. Acum se plânge că-i este dor de maică-sa. Zice că-i supărat pe Dumnezeu din cauză că taică-său a murit când era el de 7 – 8 ani. Spunea despre taică-său că era foarte credincios. I-am explicat (sau am încercat) că în rai e mai bine pentru taică-său. Acum zice şi el “Tatăl nostru” când mâncăm. L-am văzut citind şi din Psaltire. Ori din grozăvie ori chiar crede. El zice că Dumnezeu există dar n-are treabă cu el.

Sunt nişte momente uneori, când citesc rugăciunile sau din Psaltire, îmi vin nişte întrebări în cap că rămân fără răspuns, adică: “De ce-i citesc eu rugăciunile lui Dumnezeu? Poate trebuie să mă rog eu”. Din Psaltire îmi face plăcere să citesc acum.

Părintele de aici e în concediu. Am rămas uimit când am auzit treaba asta. “Păi şi noi ce facem?”, mi-am zis în gând. Mi se pare ciudat, să zic aşa. Biserica nu e o întreprindere, zic eu, este posibil să-ţi iei concediu de la Biserică, preot fiind? Zic asta deoarece de la prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel nu am mai ieşit la Biserică. Mă gândesc că poate preotul nostru are probleme pe la ţară sau departe de C.. Nu mi-l pot închipui stând pe litoral la soare. Abia aştept să vină părintele. Îmi este dor să ies la Biserică. Abia aştept să merg la Biserică când vreau eu.

Îmi spune un băiat că a visat de câteva ori o capră ce aleargă în jurul lui râzând şi-l făcea să alerge după ea. Spunea că totul se întâmplă în curtea casei. După ce-l fugărea capra aceasta sărea gardul din spatele curţii îndemnându-l să o urmeze. Rămânea cocoţată pe gard şi îi făcea semn s-o urmeze.

Alte ori a zis că a visat că era pe un deal unde a văzut o turmă iar când s-a apropiat de oi acestea n-au fugit de el, ci erau blânde. Dar caprele au fugit amăgindu-l să le urmeze. Spunea că fugea după ele până obosea, se târa prin mărăcini, prin tufişuri până ajungea într-o pădure întunecată iar acolo se speria şi se trezea. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acel băiat aş fi crezut că-mi povesteşte vreo pildă din Pateric. L-am întrebat ce crede el despre visele acestea şi mi-a zis că nu ştie ce să creadă, numai că şi-a pus, în vis, un semn până unde să alerge capra din curte. I-am zis că acele capre care îl duc prin tufe, prin mărăcini, care-l obosesc şi într-un final în pădurea cea neagră sunt de fapt patimile lui: mânia, lăcomia, mândria. Nu cred că înţelege el ce-s patimile astea. Aşa că i-am zis că-s ţigările, bătăile, înjurăturile, i-am înşirat faptele rele. I-am zis că dacă vrea să rămână cu oile în păşune, unde-i soare şi linişte să se roage în fiecare dimineaţă şi seară, la fiecare masă dacă nu-i este ruşine sau să-şi facă măcar cruce. I-am spus să ierte pe oricine-i greşeşte dacă poate. Mi-a spus că îi este frică de iad. Mi-a povestit faptele lui rele şi cum l-a ajutat Dumnezeu să scape cu viaţă din accidente rutiere, despre vrăjitoare. L-am îndemnat să meargă la Biserică să se spovedească şi să-l întrebe pe părinte ce să facă. I-am mai spus ca să ţină şi post dacă poate miercuri şi vineri. Am vorbit mai multe cu el şi am observat că mă ascultă cu interes. Nu mă întreabă “De ce ortodoxia?” sau ceva în legătură cu Maica Domnului. Pentru el nu cred că există diferenţa asta.

Am visat înainte de câteva ori că omoram din greşeală sau intenţionat câte un om sau chiar mai mulţi. Îmi era foarte frică, dar nu ştiu de ce, nu se transformau sau mai ştiu eu ce mai putea să mă sperie. Ci, numai gândul că am ucis un om mă îngrozea. Mă trezeam foarte brusc şi uneori nici nu mai puteam să adorm. Mă îngrozea pur şi simplu faptul că eu aş fi omorât un om. Nu mă gândeam că voi merge în iad ci, îmi era pur şi simplu frică.

Am auzit o poveste când eram mic, cum că Dumnezeu pe oamenii răi îi uită, nu se mai îngrijeşte de ei timp de 40 de zile. “Cum adică îi uită?” am întrebat eu. Mi-a răspuns că peste acel om vin boli grele, nenorociri mari, se chinuieşte omul uitat rău de tot în 40 de zile. Mă cam înspăimântase treaba asta. Când mă îmbolnăveam mai rău sau păţeam ceva mă întrebam dacă nu cumva a uitat Dumnezeu de mine.

Maică, îmi este dor de dumneavoastră, că mamei dacă-i spun ce mă doare, ea se sperie şi mă duce la nebuni. Dar dumneavoastră orice aţi spune, eu mă “înviorez”, mă înveselesc, mă bucur numai când vă văd. Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine şi faceţi în continuare. Sunt foarte bucuros că v-am cunoscut. Vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie sau ceva greşit. Aştept cu mare bucurie să ne revedem.

I.

Craiova, 27 iulie 2005

Copil drag, .I,

Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am cunoscut şi ţie că-mi scrii (deşi eram învăţată să-mi scrii mai des) şi să nu te superi pe mine că nu-ţi răspund imediat. Ştii cât sunt de ocupată şi din ce în ce mai neputincioasă.

Tare mi-e dor de tine. Parcă te văd la fereastră, atunci când te-am văzut ultima oară. Tare m-am bucurat că m-ai strigat şi că ne-am mai văzut. Ştiu că ne vom vedea curând şi mă bucur intens la gândul că peste nişte zile vei fi liber. Liber să „mergi la Biserică atunci când vrei tu”, cum îmi spuneai, liber să mergi unde vrei.

Te înţeleg că te temi puţin de libertate, dar vei descoperi imediat că Domnul este cu tine şi că tu vei fi cu El oriunde ai merge şi orice ai face. Orice eveniment din viaţa noastră este un loc de întâlnire dintre voia noastră cea căzută şi voia Domnului, Care voieşte să fim în bucuria Lui! Restul nu are mare importanţă pentru cel care „a gustat şi a văzut că Domnul este Bun”. Vor fi ispite, dar ele ne sunt necesare ca să ne afirmăm libertatea.

Când îţi vin întrebări la rugăciune, nu le primi că pot fi de la vrăjmaşul care vrea să-ţi fure rugăciunea. Dacă nu poţi, opreşte-te, notează-le ca să mi le scrii mie sau să i le spui părintelui tău Duhovnic, când vei fi liber, şi apoi întoarce-te la rugăciune. Da, trebuie să te rogi tu, dar o poţi face cu cuvintele rugăciunilor scrise pentru că ele sunt scrise de Sfinţi, care cunosc nevoile sufletului omenesc mai bine decât noi. Nu vezi că de multe ori se referă parcă exact la noi? E minunat că îţi place să te rogi din Psaltire. Ea te va „prelucra” în adânc şi, treptat, vei vedea consecinţele şi în viaţa de zi cu zi. Nu uita „Doamne, Iisuse Hristoase…”, este Rugăciunea prin excelenţă şi prin ea ai fost chemat, prin ea ţi-a venit lumina, cu ea vei birui. Acum traduc o carte minunată despre această rugăciune şi o să-ţi trimit şi ţie. Îţi va fi de folos.

Nu te „sminti”, copilul meu drag de concediul Părintelui. Aşa e legea şi aşa voieşte şi Domnul, ca slujitorii Lui să se odihnească din când în când şi să-şi rezolve anumite probleme de familie care nu pot fi rezolvate într-o zi sau o după amiază. Poate vei întâlni preoţi care „stau pe litoral la soare”, sau în bar, sau nu ştiu unde… Asta nu face ca atunci când sunt în Biserică, în sfintele Slujbe, să fie mai puţin Preoţii lui Hristos prin care primim Harul necesar naşterii, creşterii, sfinţirii noastre. Un frigider scos din priză pentru dezgheţ şi curăţire, e mai puţin frigider?

Sunt tare bucuroasă că băiatul care doarme lângă tine e sensibil la felul în care Îl priveşti tu pe Dumnezeu, poate aşa Îl va descoperi ca Tată iubitor şi va învăţa să se bucure de viaţa lui. Să-mi spui cum îl cheamă ca să mă rog şi eu pentru el. Mă bucur şi pentru cel cu caprele. Domnul să-l lumineze şi să-l scape de vicii. Vezi, I., ce simplu e uneori să-L mărturiseşti pe Domnul? Ajunge doar să nu ne ruşinăm cu El.

Şi, nu te teme, mama ta nu te va duce „la nebuni”. Spune-i de la început câte ceva despre credinţa ta şi se va bucura şi va înţelege, încet, încet, ai mult decât îţi închipui Acum nici nu ai cum să ştii. Rugăciunea te va învăţa ce să faci la fiecare răscruce.

Să nu uiţi de „cartea” pe care ai de gând s-o scrii. E important pentru cei care mai rătăcesc în întunericul cel mai din afară.

Iartă-mă, că nu mai am timp acum. Mă opresc aici ca să-ţi pot trimite astăzi această scrisorică. Domnul să te aibă în paza Lui şi să te călăuzească la tot pasul şi cuvântul.

Cu drag şi dor în Bucuria noastră care vine de la Domnul,

Măicuţa ta Siluana

PS. Să nu-mi trimiţi Proloagele. O să-ţi trimit şi celelalte numere când îmi spui noua ta adresă.

C., 09.08.2005

Maică Siluana,

Am primit scrisoarea de la dumneavoastră şi m-am bucurat foarte tare. Vă rog să mă iertaţi că vă scriu cu o asemenea întârziere, dar mai repede nu am avut cum deoarece nu am avut timbre.

S-a întors Părintele şi m-am bucurat când l-am văzut. M-am aşteptat să ne scoată sâmbătă la Biserică, dar pe noi ne-a scos duminică. De cum am intrat în Biserică am simţit o mare bucurie. La sfârşitul slujbei am vorbit cu Părintele să mă spovedesc duminica viitoare. După ce m-am întors în cameră, spre seară, m-am gândit la Sfânta Liturghie la care am fost de dimineaţă. Este o minune să fii în Biserică în acel moment, e o minune fiecare Liturghie, fiecare Sfântă Slujbă ce se face în Biserică. Bucuria din timpul slujbei care te învăluie este o minune pentru că nu ştii de unde vine, adică ştii de unde vine, dar faptul că vine şi la tine este o minune.

Băiatul care doarme lângă mine a zis că vrea să iasă şi el la Biserică. Numele lui e C. Mi-a spus că atunci când plec să-i las lui Biblia mea că poate se apucă şi el să o citească.

Am aflat că un prieten mai vechi s-a călugărit. El e de prin partea Moldovei şi are un unchi vecin cu mine. A stat o vreme la unchiul lui după care s-a mutat în cămin. Am “hoinărit” un timp împreună pe străzile oraşului nostru, dar după ce s-a mutat în cămin ne întâlneam doar la şcoală. M-am bucurat când am aflat că s-a călugărit. Sper să mă întâlnesc cu el când o să fiu afară, tare aş vrea să vorbesc cu el.

Aştept cu nerăbdare liberarea, să pot să vin să vă văd. M-a întrebat sora mea ce vreau să fac când voi fi afară şi i-am spus că în prima săptămână vreau să merg până în Craiova. V-a văzut şi ea la TV şi mi-a promis că o să mă aducă ea cu maşina. Într-o discuţie pe care au avut-o mama cu tata referitor la ce credeau ei că voi face eu când voi fi afară, îi spune mama lui tata că poate eu o să vreau să mă călugăresc. Tata nu a fost de acord nici măcar cu gândul că aş face aşa ceva.

Maică, deocamdată închei aici. Nici nu ştiu dacă veţi primi scrisoarea, dar sper. Vă promit că data viitoare voi scrie mai mult. Vă mulţumesc pentru toate câte aţi făcut pentru mine. Peste o lună şi două săptămâni vin să vă vizitez. Vă rog să mă iertaţi pentru greşelile de ortografie şi pentru eventualele prostii. Îmi este tare dor de dumneavoastră şi abia aştept să vă văd.

I.

C. 15.08.2005

Maică Siluana,

Am primit scrisoarea de la dumneavoastră sau de la Maica F., m-am bucurat foarte mult. Am fost un pic nedumerit din cauza faptului că numele de la expeditor era al dumneavoastră iar scrisoarea era semnată de Maica F. Vă mulţumesc foarte mult pentru că aţi vorbit cu părintele D. pentru mine. Vă promit că atunci când mă voi libera îl voi căuta. Nu ştiu unde-i Biserica dar sunt sigur că o voi găsi. Unchiul meu cu siguranţă ştie unde se află.

Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o mai demult prin clasa a V-a cu profesoara de religie. O acuzam într-un fel de faptul că Dumnezeu nu mai face minuni în zilele noastre. Nu mai ştiu exact ce mi-a spus ea atunci dar astăzi în timpul Sfintei Liturghii am văzut cu mila Domnului încă o dată bogăţia Bisericii, nemăsuratele daruri dăruite omului celui însetat, apa stricăcioasă prefăcută în vinul cel nou. Tot El îţi deschide “ochii” pentru a putea vedea darul şi bunătatea Dăruitorului în faţa Căruia te vezi un mare ticălos şi nu poţi decât să te minunezi de bunătatea şi mila Lui către tine. Aş vrea s-o întâlnesc pe profesoara aceea şi dacă aş putea să-i împărtăşesc şi ei minunile pe care mi le-a arătat Domnul. Mai mare minune decât aceea de a vedea mila Bunului Dumnezeu către omul păcătos nu cred că este.

Privind la icoanele de pe peretele Sfântului Altar (din faţă) am remarcat, abia acum, că “totul” începe şi se termină cu Maica Domnului. Începe cu “Naşterea Maicii Domnului” şi se termină cu “Adormirea Maicii Domnului”. Gândul care mi-a venit apoi a fost că mântuirea noastră este “cuprinsă” de Maica Domnului, că Dumnezeul Cel necuprins a fost cuprins de Maica Domnului. Mântuirea noastră este nedespărţită de Maica Domnului.

Tare aş fi vrut să fi mers astăzi la Biserică.

Îmi este tare dor de dumneavoastră. Mai am o lună până la liberare iar apoi o să vin să vă văd cât de repede pot. Mă gândeam dacă aş putea să-l revăd pe Înalt Prea Sfinţitul Părinte Teofan. De fiecare dată când îi privesc chipul parcă mă înveselesc de blândeţea ce o poartă-n chip. Dar cred că e tare ocupat.

Mi-a spus mama că în urmă cu ceva timp a fost în Iaşi la Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi a plătit nu ştiu cui să se roage şi pentru mine. Prima iconiţă pe care am avut-o a fost una cu Sfânta Cuvioasă Paraschiva, exact ca aceea pe care mi-aţi trimis-o, dar mai mică.

Despre mânie, aş putea zice că face parte din crucea noastră, numai să nu greşeşti. Apoi vine şi jugul cel bun şi povara devine uşoară. Într-adevăr, fără mânie parcă am fi lipsiţi de libertate, căci ea se zbate când nu cauţi să faci voia ta.

Sunt tare curios de cartea care aţi tradus-o, abia aştept să o citesc. Cât despre “Doamne Iisuse Hristoase...” nu pot să spun decât că n-am uitat-o.

A fost un film, tot unul românesc, că altfel nu-l remarcam, era vorba despre o mânăstire unde (cred) că se ascundeau nişte spioni sau infractori, nu ştiu sigur. Dar ce am văzut în film, cred că pe mulţi i-a făcut să-şi schimbe părerea despre ce înseamnă monahism. Era un călugăr aşezat la o masă, curăţa sau repara un pistol şi era cu ţigara în gură. Pe mine m-a întristat imaginea aceea.

Sunt curios de părintele de care mi-aţi spus să-l caut, dar am încredere în Dumnezeu şi am încredere şi-n dumneavoastră. Şi când mă gândesc la faptul că nu sunt prea multe luni de când Maica F. mi-a scris îndemnându-mă să iau legătura cu Maica Siluana, stareţa ei “care vine pe P.M.S.” …. Tare bucuros sunt că v-am întâlnit şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru treaba asta.

Mi-a spus cineva că ar vrea să vă cunoască şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine în Craiova când voi veni la dumneavoastră. Credeţi că poate să vină?

Maică, încerc să închei, dar nu înainte de a vă mulţumi pentru tot ce aţi făcut pentru mine şi faceţi în continuare. Vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie. De asemenea vă rog să mă iertaţi şi pentru greşelile de ortografie.

Cu mult drag şi dor,

I.

C., 31.08.2005

Maică Siluana,

Vă rog să mă iertaţi pentru întârzierea cu care vă scriu. În ultima vreme am fost cam “tulburat” şi nu prea am fost în stare să scriu nimic.

Am primit scrisoarea de la dumneavoastră, am primit şi Proloagele. Nu ştiu să mă exprim în cuvinte cât de mult m-am bucurat. Vă mulţumesc foarte mult şi pentru Proloage şi pentru poze. Dar cred că pentru poze m-am bucurat mai mult. I-am dat băiatului (despre care v-am spus că ar vrea să vină cu mine) adresa dumneavoastră şi a zis că o să vă scrie. Numele lui este S. E un băiat un pic mai mare. Are vreo 30 de ani. Dar o să vă scrie el mai multe.

Mai am puţin până la data liberării, aproape două săptămâni, asta numai dacă o să mă aprobe comisia de liberări condiţionate. Mă gândeam la timpul ce a trecut şi mă întrebam “dacă s-au schimbat oamenii chiar atât de mult faţă de cum îi ştiam eu?” “Oare voi mai găsi casa “casă”, voi găsi linişte?”

La Biserică n-am mai fost de două săptămâni, nu că n-aş fi vrut eu, dar nu a mai scos de la noi din cameră.

Mi-am amintit de o Biserică, era una mai micuţă în drum spre liceu. Era pe o străduţă mai liniştită şi purta hramul Sfintei Parascheva. Când treceam singur prin faţa acelei Biserici îmi era oarecum “teamă” să nu mă închin, adică să-mi fac semnul Sfintei Cruci. Am şi intrat o dată să văd cum este. Avea şi cimitir. Odată am fost cu mai mulţi elevi din liceu, dar nu mai ştiu cu ce ocazie.

Este un băiat aici, unul L. Este de naţionalitate maghiară, vorbeşte cam greu româneşte dar ne înţelegem. A început să mă întrebe într-o zi despre Biserică. El este reformat sau ceva de genul acesta, iar eu i-am explicat de ce Biserica Ortodoxă este cea adevărată şi singura unde-L întâlnim pe Dumnezeu. Ascultă cu mare atenţie când îi citesc sau când îi vorbesc despre credinţa ortodoxă.

M-am tot gândit ca să merg la ţară după ce mă voi libera, dar mai întâi vin la dumneavoastră. În calendarul pe care mi l-aţi dat dumneavoastră era şi o carte de vizită în care erau trecute două numere de telefon şi o adresă de email. O să încerc să vă sun la unul din cele două numere de telefon în cazul în care mai sunt valabile.

Închei aici scrisoarea mea dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată. Nădăjduiesc în mila Bunului Dumnezeu că îmi va da să vă mulţumesc faţă către faţă. Aştept ziua aceea cu nerăbdare. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am scris ceva greşit.

I.