Nu, hotărât lucru, pentru mine cel puțin, leacul acediei nu stă în plimbări dese și călătorii. Acestea mă întristează și mai mult, adâncesc și mai mult spleenul, plictisul, urâtul. Pe lângă faptul că mă scot din sine pentru câteva zile, mă plonjează direct în sentimentul acut al futilității existenței umane, al nimicniciei și netrebniciei omenești. E clar, nu sunt un flâneur împătimit, nu-mi place deloc hoinăreala asta fără rost. Nu sunt un peripatetician. E de mii de ori de preferat liniștea chiliei, lumea tăcerii, a convorbirii cu Dumnezeu în taina de nepătruns a chiliei inimii zăvorâte. Nimic nu se compară cu tăcerea. Tăcerea nu minte, nu înșeală, nu amăgește, nu clevetește, nu destăinuie lucruri pe care nu vrei să le destăinui, tăcerea nu te face să regreți cuvintele-răni pe care le rostești, tăcerea simplifică lucrurile, tăcerea te pune la adăpost de bârfeli, tăcerea te încununează, tăcerea te acoperă în orice situație, îți acoperă prostia, îți acoperă deșteptăciunea, tăcerea este mult rugătoare, tăcerea îți dăruiește liniște și pace, tăcerea te ferește de greșeli, de păcate mii de mii, tăcerea te smerește. Tăcerea este coborâșul nostru în lăuntrurile noastre, în adâncul fără fund al conștiinței noastre. Taci în tainița inimii. Taci în chilia minții. Taci în gândurile tale. Taci înaintea sinelui tău, taci înaintea măreției lui Dumnezeu. Taci cu Cel ce tace.