Zilele par a se scurge una după alta, una la fel ca alta, același vârtej de gânduri, bine cunoscutele stări și aceeași senzație de neputința aflării unei ieșiri. Mă simt blocată în această repetitivitate și asemănarea zilelor mă dezarmează. Știu că e o ieșire, am mai trecut pe acolo, dar parcă îmi lipsește curajul. Seara mă culc epuizată, cu speranța că mâine poate va fi mai bine.

Noaptea o visez pe maica Rafaela și încet-încet îmi amintesc ieșirea. Redescopăr dorul de a fi altfel, dorul de a fi cu Domnul, dorul de a fi autentică – dorul acela pe care maica reușea să-l vadă la mine într-un fel care îmi dădea încredere și despre care îmi spunea că mă face frumoasă. În vis, maica Rafaela îmi spune ceva, dar a doua zi dimineață nu îmi mai amintesc ce anume. Îmi amintesc doar atitudinea ei: fermă și în același timp blândă, tranșantă, dar plină de încredere. Are încredere în mine că pot face asta. Și este recunoscătoare când am curajul să cred în cuvintele ei, în îndemnurile ei.

Îmi este dor de ea și atunci recitesc o parte din mailurile pe care le-am schimbat cu ea în decursul a câțiva ani. Mailurile acestea sunt în afara simțirii mele, pe care am descoperit-o de multe ori înșelătoare, mailurile sunt dovada vie că maica a existat și că tot ce am trăit atunci a fost adevărat și că eu într-adevăr m-am schimbat pe mai multe planuri. Și cele mai multe mailuri se încheie cu aceleași cuvinte care au ajuns la mine în vis, pe altă cale decât cea vorbită: Curaj, copil drag. Am încredere în tine și Domnul are încredere, Mulțumesc pentru ascultare, Fugi la Domnul, Nu mai sta în gânduri.

Maica a fost neconvențională în relație cu mine – după cum era neconvențională și unică în relație cu fiecare dintre persoanele care apelau la ea. De multe ori îmi dădea teme mai năstrușnice, fiindcă știa că astfel mă prinde. Odată mi-a spus să fac câteva năzdrăvănii pe săptămână, iar la prima năzdrăvănie am inclus-o chiar pe ea... Mă asculta cu multă răbdare și chiar dacă uneori usturau cuvintele ei, știam că le spune din drag și ca să mă trezească la realitate, fiindcă numai șocul unor cuvinte venite din partea unei persoane dragi mai reușeau să mă scoată din scheme și din proiecții.

Prin numeroasele tabere de terapie la care am participat, am putut să observ multe lucruri la ea. Uneori avea o răbdare infinită cu unele persoane care vorbeau și vorbeau și părea că nu se vor mai opri. Noi ne tot foiam, mai ieșeam din cameră, mai schimbam locurile, însă ea stătea în același loc, fără să se miște, cu toată atenția concentrată pe durerea acelei persoane. Pentru că ea reușea să vadă dincolo de cuvinte și uneori aveam și noi acces la această vedere și unii oameni erau așa de frumoși cum se descopereau acolo, în ciuda vulnerabilității lor. Și tocmai asta îmi dădea și mie curaj, putere și încredere că tocmai descoperindu-mă vulnerabilă devin mai autentică și mai vie.

Grupurile și taberele mi-au adus multe daruri, pe lângă acela al descoperirilor interioare. Fiind o persoană introvertită și de multe ori timorată, nu aveam încredere în oameni, nu mă atrăgeau momentele de socializare, mai ales în grup, și greu reușeam să mă conectez în discuțiile cu alte persoane. Însă văzând modul în care se dezvăluiau ceilalți în grup, asta mi-a dat încredere în oameni și am devenit mult mai deschisă, având mai mult curaj să mă exprim și putere să mă accept așa cum sunt. Comuniunea aceea pe care am simțit-o dezvoltându-se în acel mediu sigur, deși vulnerabil, a fost una dintre cele mai autentice, intense și adevărate trăiri ale mele.

Am mai apreciat la maica Rafaela faptul că ei chiar îi păsa de mine și nu pentru ea, ci pentru mine. Îi păsa de ceea ce se întâmpla cu mine, de direcția în care mergeam, de alegerile pe care le făceam și aveam mare încredere în mine. Am învățat de la ea să caut să dezvolt o relație autentică cu Dumnezeu, una de încredere, de încredințare și de chemare în viața mea, după cum spune ectenia de la Liturghie „Toată viața noastră lui Hristos să o dăm”. Mă încuraja să trăiesc tot ceea ce venea în viața mea, să nu mă ascund, să nu îmi blochez trăirile, însă pe toate să le fac cu Domnul. Când aveam anumite conștientizări și îi scriam despre ele și despre faptul că nu știam ce să fac cu ele, ea îmi spunea că „nu e nevoie să le exprimi celor din fața ta, ci să le exprimi Domnului și de asta inventarul zilnic ne ajută mult, ca să punem în fața Domnului tot ce trăim și atunci nu se mai adună”. Când vedeam vreo rană din familie sau aveam o anumită trăire care mă nedumerea, mă îndemna: „Nu te speria de ele, ci binecuvintează ceea ce trăiești. Vino din nou la spovedit, vino în fiecare săptămână, ai mare nevoie să te împărtășești cât de des, că altfel nu facem față. Da, vocile familiei tale încă te conduc, dar o luăm încet, încet, și mergem cu ele la Domnul și apoi ne despărțim de ele”. În acea perioadă de descoperiri, mă ajutau foarte multe îndemnurile ei de a nu mă speria: „Nu te speria de ceea ce simți, cheamă-L pe Dumnezeu în asta și nu te rușina, că doar El poate să-ți transforme durerea și tot ce simți” sau „Domnul să te ajute să ai curaj să-L chemi în tot ce simți” sau „dorul și durerea, pune-le în rugăciune și să vezi ce minune iese” sau „Nu te identifica cu asta, dar nici nu te speria, stai în ea cu rugăciune, respirație rară și răbdare”.

Uneori aveam impresia că ceea ce trăiam sau gândeam erau prostii, închipuiri ale minții mele și nu aveam încredere sau curaj să i le dezvălui maicii, însă ea, cu multă dragoste, îmi spunea „Ok, trimite prostiile, abia aștept. Domnul cu tine!”.

Când aveam îndoieli în privința iubirii sau a iertării lui Dumnezeu, îmi zicea „da, ești iubită de Domnul, primește asta și bucură-te de asta fără o mie de explicații” sau „crede că Domnul te-a iertat și te iubește, știind toate despre tine, mai multe decât știi tu”. Îmi mai spunea faptul că „Durerea vederii e cea care ne naște la o nouă etapă și viață”.
Când am ajuns la finalul seminarului iertării și mă chinuiam cu sesiunea 8, în care de multe ori mă sabotam să nu o mai fac fiindcă era prea multă durere sau dezamăgire în lucrarea ei, maica mi-a spus: „te rog silește-te să faci în fiecare săptămână sesiune, oricât ai fi de obosită, neputincioasă, risipită. Nu contează ce iese, ci să te silești să o faci, că asta e partea noastră. Restul e mila și ajutorul Lui. Te îmbrățișez și te aștept”.

Acum, că maica nu mai e fizic printre noi, îmi rămân aceste îndemnuri, aceste încredințări, aceste cuvinte ale ei care încă sunt lucrătoare. Am încredere că Domnul le rânduiește pe toate spre folosul nostru și că aceasta este doar o altă etapă în viața mea, una în care am nevoie să învăț alte lucruri – și încă sunt în etapa de învățare.

Îi sunt recunoscătoare Domnului pentru faptul că a adus-o pe maica Rafaela în viața mea și pentru toată lucrarea ce s-a petrecut în cei doi-trei ani cât am fost în prezența ei și mă străduiesc să nu las să se scufunde în uitare toată această osteneală a ei cu mine.

O.