Consilierea sindromului post-avort

Printer-friendly versionSend by email

1. Definire şi caracteristici

Stresul Post Avort (SPA) este o formă particulară a unui diagnostic mi amplu, cunoscut în literatura de specialitate drept Tulburări de Stres Post-traumatic (TSPT). Stresul post-traumatic este o reacţie de stres pe care o au unele femei după avort. Manifestarea acestei reacţii poate avea loc oricând, imediat sau la ani de zile după efectuarea avortului. În mare parte stresul post-avort este provocat de „incapacitatea femeii de a-şi exprima sentimentele în legătură cu sarcina ei şi avortul suferit. În plus, femeia nu este în stare să treacă peste sarcina suferită şi să ajungă la pace lăuntrică”1.

Incapacitatea victimei SPA de a deveni stăpână pe sentimentele ei este amplificată de mulţi factori: criza determinată de sarcină, urgenţa cu care femeia a fost nevoită să ia o decizie, absenţa unui sistem de sprijin viabil, secretul pe care a trebuit să îl păstreze şi negarea recunoaşterii şi negării pierderii suferite2. Cei care o vor sfătui pe femeie să nu vorbească despre asta şi că nimic nu s-a întâmplat susţin ori că decizia luată a fost cea mai bună, ori că a comis o crimă. Negarea problemei nu rezolvă situaţia decât în plan imediat,dar mai devreme sau mai târziu problema va reapare.

Se ajunge la Sindromul Post Avort pentru că femeia nu şi-a exprimat sentimentele şi nu şi-a rezolvat pierderea. Ea îşi blochează emoţiile şi apelează la mecanisme prin care să facă faţă situaţiei pentru a putea supravieţui.

Femeile care riscă să sufere de Sindromul Post-avort sunt:3

*

adolescentele: nu au ajuns încă să-şi dea seama de felul în care deciziile din prezent ar putea să le afecteze viitorul;
*

femeile care au deja copii când aleg să facă un avort: aceste femei îşi iubesc copiii, le poartă de grijă, ăi ocrotesc şi fac sacrificii pentru ei. Acest instinct natural de a-şi proteja copii devine, de fapt, u7n ghimpe pentru mamele cere aleg soluţia avortului. Nu este greu de observat nevoia pe care o au aceste mame de a-şi plânge copilaşul pierdut.
*

femeile care-şi amână avortul până în semestrul II sau chiar III de sarcină(aici se includ şi avorturile în scop terapeutic sau din cauza unor anomalii fetale). Factorii care fac avortul foarte dificil pentru aceste femei sunt stadiul avansat al dezvoltării fetale, riscul crescut de complicaţii medicale pentru mamă, probabilitatea mai mare ca mama să intre în contact cu copilaşul avortat, dacă acesta a „supravieţuit” şi trăieşte chiar pentru o perioadă scurtă de timp.
*

femeile care s-ai simţit presate să ia decizia avortului: un avort făcut sub tensiune adaugă zbateri în plus la pierderea suferită, lupte lăuntrice în jurul ideii de alegere şi control asupra propriei vieţi şi a capacităţii de a lua decizii pozitive în propria viaţă.
*

femeile care au un conflict de valori: sistemul de a valori este învăţat din diferite surse: familie, cultură şi credinţă. Decizia de a face un avort este adesea în opoziţie totală cu etica severă de viaţă a unor femei. Zbuciumul de a soluţiona problema sentimentelor şi a pierderii suferite devine mai intensă când femeile au deja un conflict în ce priveşte sistemul lor de valori.

Maria Simon, doctor în filozofie, psiholog la Clinica Universitară de obstetrică - ginecologie din Wurzburg a efectuat un sondaj de opinie socio - psihologic, chestionând 63 de femei care în urmă cu unul până la şapte ani au avut un avort4. Studiul a demonstrat că nu există avorturi fără riscuri. În două cazuri din teri apar sentimente de regret, vinovăţie şi teamă. Uneori depresiile pot fi atât de grave, încât se manifestă pe plan fizic prin tulburări de ritm cardiac, hipertensiune arterială, migrene şi tulburări gastro - intestinale.

Simptomele care caracterizează sindromul post avort sunt5:

*

simptome similare unui şoc psihic după accident;
*

tulburări de somn – insomnii, coşmaruri, vise obsesive;
*

focalizarea atenţiei asupra femeilor gravide sau a copiilor mici, sau dimpotrivă, teamă sau panică la vederea lor;
*

dorinţă necontrolată de a repara greşeala printr-o nouă sarcină(care ăn mod paradoxal se termină de obicei printr-un alt avort);
*

scăderea capacităţii de concentrare, hiperactivitate, plâns necontrolat;
*

retrăirea dureroasă a avortului, urmată de agresivitate la adresa tatălui copilului;
*

reacţii emoţionale foarte puternice la auzul zgomotelor unui aspirator, la privirea unui nou născut, manifestate prin crize nervoase, ţipete, convulsii, transpiraţii abundente;
*

inhibarea vieţii emoţionale(comportament stereotip), amorţeală psihică;
*

încercarea de ase dezvinovăţi manifestată prin lupta împotriva avortului, prin convingerea altor femei să renunţe la avort;
*

avorturi numeroase în continuare;
*

întreruperea comunicării în cuplu, distrugerea relaţiei cu partenerul, incapacitatea de a avea relaţii stabile cu alte persoane;
*

diverse tulburări sexuale – frigiditate, promiscuitate, distrugerea relaţiei cu partenerul, schimbarea frecventă a partenerului;
*

sentimentul unei pierderi irecuperabile sau goliciune sufletească de lungă durată;
*

depresii, tristeţe, durere interioară;
*

sentimentul de vinovăţie, de a se simţi murdară;
*

tulburări grave ale aprecierii de sine, neîncredere în sine şi în cei din jur, dispreţ faţă de sine mergând până la masochism;
*

teama de a fi pedepsită prin accidente ale celorlalţi copii;
*

abuz de medicamente, droguri, alcool;
*

tendinţă de suicid;

După avort femeia se confruntă cu moartea a două persoane: cea care ar fi putut deveni ea însăşi dacă ar fi continuat să păstreze sarcina, şi persoana copilului din pântecele ei. În majoritatea cazurilor, ea nu şi-ar fi omorât copilul dacă ar fi avut alături un partener care să o încurajeze şi să o protejeze. Alegerea avortului este expresia disperării din sufletul ei, disperare ce poate avea următoarele manifestări: cinism, speranţe nerealiste, stări depresive, labilitate emoţională.

Aceste simptome apar pentru că6:

*

Pierderea suferită are o importanţă majoră. Datorită transformărilor hormonale fiziologice din organism apare o deschidere interioară pentru viaţă. Organismul şi-a adaptat funcţiile pentru susţinerea a două vieţi: a mamei şi a fătului. Odată cu întreruperea sarcinii este inhibată funcţionalitate a numeroaselor transformări hormonale apărute pentru a fi în ajutorul armonizării vieţii mamei şi a fătului. Aceste noi funcţii hormonale, nemaiavând un obiect destinat vor crea un dezechilibru al funcţionalităţii întregului organism.
*

Părinţii au păreri contrare privind copilul şi alegerea metodei care-i va curma viaţa Teama legată de apariţia sarcinii nedorite, tensiunea psihică care influenţează decizia privind viaţa copilului, agresivitatea care duce la distrugerea vieţii viitorului sugar, precum şi durerea sufletească ce se naşte în urma pierderii suferite – toate acestea conduc la apariţia unor conflicte psihologice profunde, foarte greu de înlăturat.
*

Mai devreme sau mai târziu, părinţii vor fi nevoiţi să-şi jelească copilul. Dacă nu o fac, conflictele sufleteşti, expresie a sindromului, nu vor întârzia să apară.
*

Conflictele nerezolvate au un efect paralizant asupra personalităţii.
*

Durerea înăbuşită duce întotdeauna la frică şi mânie, de aceea acest sindrom este întotdeauna caracterizat de o stare de nelinişte şi depresie.

Etapele consilierii sindromului post-avort

Lucrarea de vindecare în cazul stresului post-avort implică „plângerea pierderilor de mult îngropate sau negate care au în centrul lor avortul”.7

În cazul unui avort, mult persoane nu recunosc faptul că este vorba despre o pierdere şi de aceea nu înţeleg nevoia ca acea durere sufletească să fie plânsă. Această atitudine din partea oamenilor crează un climat care face foarte dificilă plângerea corespunzătoare a durerii. În plus, avortul determină o stare psihică ambivalentă în ce priveşte natura pierderilor. Capacitatea individuală de tolerare a unor nivele diferite de durere emoţională poate întrerupe sau încetinii procesul de plângere a durerii. Un alt obstacol ce se poate interfera cu plângerea durerii este faptul de a nu şti cu adevărat ce ai pierdut.

„Plângerea durerii nu are o formulă magică, pentru că nu există un mod anume de a-ţi plânge durerea. fiecare trebuie să-şi recunoască pierderea suferită şi să plângă în felul său, corespunzător timpului în care trăieşte.”8
Paşii procesului de vindecare sunt:9
1.Ieşirea din întuneric.

Majoritatea femeilor în urma unui avort încearcă un sentiment de uşurare „gata, nu mai trebuie să iau nici o altă decizie. S-a terminat. Pot să-mi continui viaţa”. Ele cred că sentimentul de teamă nu mai are putere asupra lor, la fel cum avortul întruchipase pentru ele promisiunea că vor scăpa de povara unei sarcini nedorite. O mare parte a femeilor trec însă în mod conştient sau inconştient de la sentimentul de uşurare direct la negare (credinţa că avortul nu i-a afectat viaţa şi chiar că nu a avut loc niciodată). În schimb negarea ajută la construirea unei imagini distorsionate a realităţii şi afectează capacitatea de a fi sincer cu tine însuţi şi cu cei din jur. Negarea ajută femeia să-şi suprime sentimentele cu privire la evenimentul ce au rănit-o, însă nu trebuie să dureze decât o vreme – până când sistemul personal se pregăteşte să facă faţă durerii. Multe femei care folosesc negarea ca mijloc de tratare a avortului suferit persistă prea mult în negarea efectelor avortului şi îşi construiesc o „carapace” protectoare mult prea groasă în jurul lor.

Chiar dacă negarea este un mecanism legitim de supravieţuire, un mod eficace de a face faţă situaţiei pe moment, femeia nu trebuie să persiste în această stare de negare. Procesul de ieşire din starea de negare este la rândul său dureros şi greu. Dar, vindecare post-avort poate începe numai din momentul în care femeia acceptă realitatea că avortul pe care l-a făcut i-a afectat viaţa.

În această primă etapă este important răspunsul la următoarele întrebări:

Ce alte posibilităţi ai mai fi avut?

Cine şi ce le-a influenţat?

Care au fost împrejurările în care te-ai aflat când ai luat decizia avortului?

Cum te-ai simţit atunci?

Ce mesaje verbale şi non-verbale te-au ajutat la formarea şi luarea deciziei (familie, prieteni, biserică, mesaje interne)?
2.Recunoaşte sentimentele reale şi pierderile reale

Această etapă se referă la recunoaşterea sentimentelor pe care le are o femeie în legătură cu avortul suferit. Ea va începe să-şi plângă durerea numind pierderile pe care le-a suferit ca rezultat al avortului. Prin aceasta va începe procesul de îngropare a trecutului şi de deschidere deplină a vieţii faţă de prezent. Femeia trebuie să-şi specifice sentimentele pe care le-a avut sau le are: astăzi, în ziua avortului, faţă de tatăl copilului, faţă de cei care i-au întrerupt efectiv sarcina, faţă de ea însăşi. Femeia îşi poate face un inventar al pierderilor suferite în urma avortului:

*

pierderi principale: pe tine însuţi, pe copilaşul tău, sănătatea fizică, o schimbare în relaţia cu tatăl copilaşului, părinţii tăi, Dumnezeu sau alţii;
*

pierderi secundare: imaginea de sine, inocenţa, pacea minţii, bucuria, siguranţa, convingerile, capacitatea de a avea încredere în ceilalţi;
*

pierderi suferite ca urmare a comportamentului faţă de probleme: băutura, medicamente, tulburări de alimentaţie, mânia, depresia.

3.Anulează „tranzacţiile fără acoperire”

Femeile cu antecedente de avort fac deseori „tranzacţii” pentru a depăşi stresul post-avort. Majoritatea dintre ele negociază prin „mecanisme de apărare” dificultatea de a primi responsabilitatea avortului şi urmărilor lui. Aceste mecanisme sunt:

*

negarea – este un mecanism de apărare care încearcă prin nerecunoaşterea gravităţii problemei sau neacceptării realităţii lucrului înfăptuit ca fiind o problemă, încearcă să depăşească problema;
*

compensarea – majoritatea femeilor negociază făcând fapte bune , aderând la o cauză sau devenind mame, asistente, învăţătoare, îngrijitoare sau persoane „perfecte”. Multe mame vor să aibă un copil, imediat ce au pierdut unul. O mamă îndurerată face aceasta în efortul de a compensa pierderea sau în încercarea de restituire;
*

explicaţia logică – este tot o încercare de justificare a deciziei sau de remediere cu ajutorul raţiunii, în speranţa că durerea va dispărea. Femeia se poate înconjura de mesaje care să-i spună că decizia ei a fost corectă sau să o convingă de faptul că nu avea altă posibilitate;
*

represiunea – este un mod de a face faţă situaţiei prin completa înlăturare a evenimentului din conştiinţă, mergând mult mai profund decât negarea;
*

proiectarea – unele femei nu-şi asumă nici o responsabilitate pentru acţiunile lor, învinuind pe altcineva pentru decizia avortului;
*

formarea unei reacţii – este o încercare de a justifica alegerea făcută şi de a îngropa sentimentele printr-o implicare activă într-o cauză ce sprijină acele acţiuni. O femeie poate să facă din susţinerea acelei cauze scopul vieţii ei.
*

o altă formă de negociere se manifestă prin cuvintele pe care femeia şi le repetă mereu:”Nu voi mai face niciodată aşa ceva ”, „Îmi pare nespus de rău pentru ceea ce am făcut”;

Aceste negocieri dau greş din mai multe motive. În primul rând, trebuie să ne uităm la temelia pe care se bazează negocierile sus amintite: această temelie se aseamănă cu un scaun cu trei picioare:teamă, şansa şi imaginaţia.

Teama este bazată pe dorinţa de a nu simţi nici durere, nici mânie, nici vină, nici neajutorare. Însă teama nu poate fi stabilă, ea poate dezerta în orice moment, lăsându-l pe cel care se tânguieşte singur, lipsit de orice putere şi prăbuşit la pământ.

Şansa nu se bazează pe o relaţie cauză-efect, ci este ca într-un joc cu zaruri. Femeia şi-ar dori să se întâmple ceva pentru a nu mai suferi, ar face orice pentru a avea şansa de a nu se mai simţi frustrată.

Imaginaţia sau convingerea că sentimentele vor dispărea odată cu timpul, determină de cele mai multe ori pe femei să creadă că nu au suferit nici o pierdere sau că pierderea suferită va dispărea dacă o va îngropa suficient de adânc. Imaginaţia este un mod de a fugi de realitate, însă dacă o femeie îşi analizează viaţa după ani de ascundere de realitate şi trăire în imaginar, va descoperi că are aceleaşi probleme care probabil sau acutizat cu timpul şi acum ies la suprafaţă cu mai multă durere şi intensitate.

Există însă unele negocieri care merită făcute. Aceste negocieri trebuie să aibă următoarea temelie: realitatea. Realitatea priveşte adevărul în faţă, fără al schimba şi nefolosind o mască pentru a trăi mai bine. Adevărul spune:”Am avut un avort. Am suferit o pierdere şi mă doare. Trebuie să-mi plâng durerea.”Pentru o bună negociere trebuie analizată cu atenţie şi exactitate situaţia, analizând toate variantele care există şi care este cea mai avantajoasă în situaţia dată şi are mai puţine riscuri.

Dacă o femeie învaţă să ia decizii corecte înseamnă că se poate opri să nu mai încheie „tranzacţii fără acoperire” care oprind în cursa unor permanente lupte, prin care încearcă să fugă de trecut sau prin care ajunge să fie distrusă de trecut.
4.Eliberează-te de vină şi de ruşine

Vina şi ruşinea motivează puternic comportamentul oamenilor. Între vină şi ruşine este o mare diferenţă. Vina este un sentiment ce-l simte o persoană când conştiinţa îi este chinuită de o acţiune pe care a făcut-o şi care se află în afara sistemului său de valori. Reacţia este „Am făcut o greşeală”. Ruşinea este mai mult o stare ca urmare a faptului că o viaţă întreagă o persoană a auzit de la alţii că nu e bună de nimic.

Vina autentică şi sănătoasă vine dinăuntru. Ea spune unei persoane că a păşit dincolo de limitele sale etice. Vina autentică determină ca acea persoană să vrea singură să repare stricăciunea şi să se împace cu sine şi cu ceilalţi.

Ruşinea este un sentiment puternic ce de termină pe o persoană să creadă că este lipsită de valoare. Mesajul pe care-l va transmite nu va fi „Am făcut o greşeală” ci „Sunt o greşeală”.

Spre deosebire de vină, care îşi are originea în interiorul fiinţei şi care are o funcţie sănătoasă, ruşinea îşi are sursa în exterior. Există două surse majore ale ruşinii.

În primul rând, ruşinea este învăţată prin mesajele de dragoste condiţionată din partea părinţilor, profesorilor, fraţilor şi prietenilor. Orice mesaj pe care-l primeşte o persoană de la cineva care4 te lasă să înţelegi că dragostea şi grija lui pentru ea depinde de comportamentul acelei persoane, de realizările ei este un mesaj de dragoste condiţionată. Când comportamentul respectivei persoane nu mai corespunde cu aşteptările celorlalţi, aceştia din urma îşi retrag dragostea şi persoana este cuprinsă de ruşine.

În al doilea rând, abuzul de orice natură creează, de asemenea ruşine. Abuzul poate fi fizic, emoţional, sexual sau verbal. Un prim mesaj din partea celui care face abuzul este acela că victima merită ceea ce i se întâmplă.

Ruşinea este alimentată de genul de mesaje pe care persoana şi le spune singură: sunt lucrurile pe care le crede despre sine ca urmare a dragostei condiţionate sau abuzului suferit. Multe spune spun:” Sunt o proastă, nu sunt bună de nimic, sunt absolut răspunzătoare că am rămas gravidă”, „Dacă află cineva voi fi judecată şi condamnată. Trebuie să trăiesc cu acest secret tot restul vieţii”, „Trebuie să caut o cale de a abuza de mine sau să-i las pe alţii să abuzeze de mine pentru că asta merit”.

În al doilea rând, ceea ce stă la baza ruşinii femeii este comportamentul. Uneori femeile care au avut un avort aleg di nou la nivelul conştientului sau subconştientului un anumit comportament şi un anumit mod de viaţă ce aduc şi mai multă ruşine în viaţa lor(dependenţa de alcool sau medicamente, relaţii abuzive, tulburări de alimentaţie, izolare şi păstrarea secretului). Aceste mesaje şi atitudini comportamentale întăresc ceea ce femeia crede deja – că nu este bună de nimic, că este o persoană lipsită de valoare – .

Pentru a întrerupe ciclul ruşinii sau pentru a reacţiona la vină într-un mod sănătos, trebuie mai întâi ca femeia ce a suferit avortul să facă distincţie între cele două. Dacă recunoaşte vina în legătură cu ceea ce a spus sau făcut, ea trebuie să repare greşeala într-un fel sau altul: să ceară scuze, să caute iertare, să-şi schimbe comportamentul, să se ierte pe sine însăşi pentru greşeala făcută.

După ce femeia face deosebirea dintre ruşinea şi vina ei, următorul pas este acela de a se elibera din strânsoarea ruşinii şi să înlocuiască minciunile pe care le-a crezut. În loc să reacţioneze emoţional la un mesaj, femeia trebuie să discearnă ce este adevărat şi ce nu este adevărat în fiecare situaţie ce-ţi trezeşte un sentiment de ruşine sau vină. Ea trebuie să noteze ce-i activează sentimentele de ruşine şi cum reacţionează.
5.Eliberează „supapa de presiune”

Ruşinea nerezolvată duce întotdeauna la mânie. Această mânie din stresul post-avort este exprimată de femeie ca mânie împotriva ei sau ca furie îndreptată împotriva altora.

Mânia funcţionează ca un fel de oală sub presiune, care este umplută cu emoţii dureroase:pierdere, ruşine, durere, tristeţe şi teamă. Pentru a nu simţi toate acestea sau pentru a nu deveni vulnerabili faţă de o persoană care a rănit-o, femeia îşi exprimă sentimentele numai în interiorul oalei şi împiedică funcţionarea supapei de presiune. această supapă este mânia. Însă mânia este o parte validă a procesului de vindecare. Este normal ca femeia să se simtă supărată, mai mult, să se simtă cuprinsă de mânie ca răspuns la sentimentele dureroase pe care i le-a provocat avortul. Dacă persoana acceptă să fie cuprinsă de mânie şi să-i facă faţă, este deja un pas mai aproape de vindecare. Ea nu trebuie să fugă de mânie, ci să-i facă faţă într-un mod adecvat. De aceea este important ca femeia cea suferit avortul să-şi exprime aceste emoţii sau sentimente. Alte moduri de exprimare a mâniei sunt prin consemnarea gândurilor în jurnal, scrierea unor scrisori sau chiar a unor poeme, poezii. Scopul este acela de a se ajunge până la cele mai adânci sentimente de teamă, durere, respingere care stau la baza mâniei .Ori de câte ori i se pare unei persoane că este din nou încercată de mânie în legătură cu avortul suferit, ea trebuie să re pete metoda de exprimare care a dat cele mai bune rezultate în cazul ei. Aceasta nu înseamnă că nu a depus toate eforturile pentru a-şi înlătura mânia, ci pur şi simplu arată că mai poate exista mânie în străfundurile sufletului ei pe care trebuie să o înlăture.
6.Nu ceda în faţa depresiei

Depresia este un hoţ de energie şi speranţă. Pe măsură ce depresia epuizează energia unei persoane, aceasta îşi pierde ş dorinţa şi capacitatea de a duce o viaţă sănătoasă şi productivă. Cel puţino parte a depresiei unei femei ce a făcut un avort este un simptom al pierderii rezultate în urma avortului şi pe care nu a plâns-o. Femeile se luptă cu depresia mai ales în jurul datelor aniversare – data la care s-ar fi născut copilul, data avortului - cât şi în preajma sărbătorilor şi a schimbării anotimpurilor.

Femeile care au avut un avort în viaţa lor rămân adesea depresive pentru mult timp din cauza mesajelor de vină şi ruşine pe care şi le repetă mereu. Împărtăşirea gândurilor, a necazurilor şi sentimentelor este cel mai eficient mod de a o împiedica pe o femeie să cedeze depresiei. Şi asta ori vorbind cu cineva ori scriind în jurnal.
7.Găseşte libertate în iertare

Iertarea înseamnă atunci când o femeie care a făcut un avort nu mai consideră vinovat de avort nici pe sine nici pe alţii. Actul iertării determină o întoarcere a cărării dinspre trecut înspre o relaţie înnoită cu sine, ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Iertarea este uşa prin care femeia iese şi se depărtează de sclavia trecutului, începe să trăiască în prezent. Iertarea este o lucrare a inimii - a vedea şi a simţi durerea. Dacă ea este intelectuală, se face pentru amăgirea şi aparenta pace.

Există obstacole în calea iertării:

*

persistarea în mânie şi teamă este răspunsul normal de lezare pe care o aduce un avort, şi e firesc în aceste situaţii că nu mai încape iertarea;
*

încercarea de a justifica un anumit comportament pentru a se scoate de sub învinuire împiedică iertarea , pentru că pentru a putea ierta trebuie evaluată corect situaţia, şi acordată actului în sine responsabilitatea cuvenită;
*

„Nu pot să mă iert pentru că nu voi putea uita niciodată ce s-a întâmplat” este o afirmaţie des întâlnită, însă a ierta nu înseamnă a uita, ci fiecare trebuie să-şi amintească ceea ce s-a întâmplat pentru a putea face schimbări, iar un lucru iertat nu se impune a fi uitat;
*

„De ce trebuie să îl iert dacă lui nici măcar nu-i pare rău?” exprimă un alt obstacol în iertare. Femeile simt că ar fi înşelate dacă ar ierta pe cineva căruia nu-i pare rău pentru ceea ce a făcut. Dar cel mai important este ca femeia în cauză să responsabilizeze greşeala celuilalt şi să o ierte;
*

gândul că trebuie să-şi câştige iertarea este un alt obstacol în iertare. Problema se pune de la cine se cere iertarea şi cum vrea să o câştige. Iertarea pentru avortul suferit se cere numai de la Dumnezeu, de la copilaşii avortaţi, şi preţul este acela de a recunoaşte greşeala şi nevoia de ajutor de la Dumnezeu pentru a se ierta, la rândul ei. Deci nu este un obstacol ci un dar în sine şi un ajutor pentru apropierea de Dumnezeu.
*

ultimul obstacol este conceptul iertării lui Dumnezeu – majoritatea femeilor cred că Dumnezeu nu le iertă , dar problema principală este că nici ele măcar nu se iartă.

Când o femeie este pregătită să înceapă procesul iertării este bine să facă o listă cu oamenii pe care simte că trebuie să-i ierte. După ce a alcătuit această listă, se recomandă să facă o listă cu lucrurile specifice pe care este gata să le ierte fiecărei persoane. Următorul pas este decizia de a ierta, prin automotivare. Odată ce s-a hotărât să ierte , femeia citeşte lista şi iartă verbal pe fiecare persoană în parte şi pentru fiecare lucru în parte. După aceasta lista este bine să fie distrusă, pentru asigurarea intimităţii şi ca un gest simbolic a deciziei de iertare şi de eliberare de trecut.

Iertarea poate fi cel mai îndelungat proces, dar cel mai important lucru este acela de a persista în ea şi de a avea răbdare.
8.Împacă-te!

În împăcare este vorba despre încheiere, integrare şi despre îmbrăţişarea vieţii în cel mai deplin sens al ei.

Prima etapă în încheierea acestei experienţe în ce priveşte avortul pe care l-a făcut o femeie este împăcarea cu copilaşul ei. Această etapă se referă la restabilirea unei „legături” cu copilul avortat prin imaginarea înfăţişării lui, felului de a fi, vorbi, zâmbi. Este indicat ca mama să-i pună un nume , să vorbească cu el şi chir să-i scrie ceea ce este mai dureros în legătură cu el. Ultimul pas în împăcarea cu el este găsirea a unui obiect, zi sau eveniment care să-i amintească de el. Amintirile împiedică pe mamă să uite persoana pe care a pierdut-o. Aceste amintiri dau în acelaşi timp prilejul ca femeile care au făcut avortul să recunoască deschis, în faţa lumii, realitatea durerii prin care trece.

A doua etapă în încheierea acestei împăcări se referă la împăcarea cu alţii. Indiferent dacă persoana(femeia) a vorbit sau nu în mod direct cu cineva, prin faptul că a iertat acea persoană sau şi-a cerut iertare rugându-se lui Dumnezeu , se poate ca ea să fi primit vindecarea de care avea nevoie acea relaţie.

1 Freed, Lucci; Penny Yvonne Salazar, Anotimpul vindecării, ed. Cartea creştină, Oradea, 1999, p. 18

2 ibidem, p. 19

3 ibidem, pp.22,23

4 conform Pius Stossel Myriam, de ce plângi?- Trauma avortului - ,ed. Ariel, în colaborare cu Fundaţia Pro Vita Medica, Timişoara, 1998

5 ibidem, pp. 70, 71

6 ibidem, pp. 92-93

7 Luci Freed şi Penny Yvonne Salazar, Anotimpul vindecării, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1999, p. 60.

8 Ibidem, p. 62.

9 Ibidem, pp. 63 - 151.

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar