Serile Talpalari, Seminarul ierării sesiunea 4: LOGICA VIOLENȚEI UCIGAȘE, 5 martie 2013

Prin cădere, lumea lui Dumnezeu devine lumea aceasta, fiind întemeiată pe violență. Lumea aceasta este parazitată de puteri potrivnice lui Dumnezeu începând de la cădere.

Fascinația de rău este violență ucigașă, ca o atracție irațională de ucidere. Fiecare om are această foarte ascunsă sau mai prezentă, în funcție și de violența din neamul lui. Pe asta se bazează și producătorii de filme horor și numărul mare de oameni care le vizionează.

Emoția este ceea ce simte trupul într-o situație din afară. Dacă trupul nu poate face ceea ce emoția îi cere (să fugă, să se apere), atunci emoția se depozitează în trup, formandu-se ca niște noduli (cum e cazul vieții intrauterine sau a copilăriei timpurii). Acum s-a descoperit unde se stochează aceste amintiri: fiecare organ intern este învelit într-o membrană ca o pieliță albă. Când e o emoție stocată, se face o bulă de apă în acea pieliță, ca un nodul. Aceste emoții stocate creeză situații în care să se poată elibera, dar din păcate la nesfârșit, până hotărâm să ne eliberăm de tiparele emoționale și să vindecăm trauma inițială.

Atâta timp cât rămânem în memoria acestui trup, suntem în logica violenței ucigașe.

Noi venim în această lume, făcând parte din această lume, având o partitură mai bogată sau mai săracă, în funcție de partiturile părinților. Aceste partituri se transmit prin ADN și noi alegem cum citim și cântăm partitura, și unele din emoțiile de acolo poate ca nu le vom activa.

Acum sunt tot felul de terapii de eliberare emoțională, dar eliberarea este cumva până la moarte, pentru ca firea nu poate fi vindecată prin asta, nefiind o asumare completă și vindecare.

Întoarcerea și vindecarea este favorabilă mai ales în neputință. Taina este că omul e neputincios. Noi avem tehnici ca să putem cât mai multe. Vine o vreme când nu mai putem continua fără a face o schimbare.

Omul tânjește pentru ieșirea din robia violenței ucigașe, pentru că e o ființă însetată de pace și iubire.
Setea fiind infinită, nu poate fi împlinită cu ceva finit. Dorința omului este de a deveni ca Dumnezeu, cu Dumnezeu.

Omul însetat de Dumnezeu se izbește de propria neputință și lucrare a răului.

Răul este o facere, o lucrare, o energie creată. Cineva este rău pentru că face ceva rău și face ceva rău pentru ca face fără Dumnezeu. Lucrarea Botezului nu este ștergerea necurăției trupului, ci deschiderea spre cugetul cel bun al lui Dumnezeu (conform Epistola 1 a Sf Ap Petru, cap 3, 10-22).

De câte ori luptăm împotriva răului sau ca să schimbăm pe cineva devenim ucigași.

Primul pas de ieșire din această logică este unirea omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine.

Lupta dintre bine și rău se dă în inima mea.

Cunoscută și acceptată, slăbiciunea omului devine mărturie a milei lui Dumnezeu.

La un moment dat nimic nu mai merge. De ce nu mai merge? Pentru că m-am îndepărtat de locul întâlnirii care este neputința mea.

Experiența neputinței în Hristos este simultană cu venirea și lucrarea harului lui Dumnezeu care face ca însăși limita asumată să devină har.

Dacă nu ne rugăm, lucrarea iertării o facem tot cu egoul. Egoul nostru e foarte deștept, are masterate, doctorate și e foarte bun teolog. El poate sa aranjeze și să facă toate, dar face EL, fără Dumnezeu și lucrarea nu e vindecătoare.