Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropi­ați‑vă![1]
Ce îndemn călduros! Ce in­vitație insistentă! Păcat însă că noi, creștinii, următori ai lui Hristos și oamenii așa‑ziși „de bi­serică” (în comparație cu majori­tatea secularizată a celor care doar se numesc creștini), rămâ­nem surzi acestei invitații de a ne împărtăși din „masa Stăpâ­nului”, din „darul nemuririi” și din „antidotul morții”. La fie­care Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…” și: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu…” și, văzând ce se întâm­plă, mă întreb care mai este ros­tul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” și ni­meni nu „bea”?! Pentru ce mai să­vârșim atunci Liturghia în fi­ecare duminică sau chiar în fie­care zi?! Și acum o ultimă între­bare: ceea ce facem este normal sau greșit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greșit, care este soluția și ce în­vață Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți în legătură cu aceasta?
În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă și mai directă învățătură biblică referitoare la rostul împărtășirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru mine și Eu întru el” (Ioan 6:53‑56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtășirii, și anume: intrarea în relație de comuniune cu Hristos, Mântu­ito­rul nostru, precum și dobândirea „învierii spre viață”(Ioan 5:29), adică a vieții veșnice.
Dacă ne referim și la contextul în care au fost rostite aceste cu­vinte, care „sunt duh și sunt viață”(Ioan 6:63), vedem că Mân­tuitorul Și‑a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31‑32), iar aceasta, pentru a ară­ta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la cu­ră­ți­rea prin sângele țapilor la curățirea prin sângele Noului Legă­mânt), cât și imposibilitatea pentru om de a trăi chiar și o sin­gură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51)[2].
Nu intră în preocuparea studiului de față prezentarea învă­țăturii Bisericii despre Sfânta Jertfă, despre realitatea prezenței hristice în Sfintele Taine și nici măcar despre roadele („efec­tele”) Sfintei Euharistii în viața omului. Despre această pro­ble­mă s‑a scris mult, chiar dacă mai mult teoretic (scolastic chiar). Pe noi ne preocupă latura practică, adică în ce măsură atitu­di­nea noastră concretă vizavi de împărtășirea cu Sfintele Taine este conformă cu învățătura Bisericii.
I
De la început trebuie să afirmăm că Sfinții Părinți nu au vă­zut împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos doar ca pe o încu­nunare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci și ca pe un „medi­cament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoși au nevoie de doc­tor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan ecle­sio­lo­gic și eshatologic, împărtășirea cu Sfintele Taine este într‑adevăr un scop, adică ceea ce încununează viața noastră în Hristos și ne unește „pe noi înșine și unii pe alții”[3], dar în plan personal, îm­părtășirea este totuși un mijloc și o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sor­tită eșecului.
Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită ade­seori că Împărtășania se dă mai întâi „spre iertarea pă­catelor” (Matei 26:26‑28) și abia apoi „spre viața de veci”[4]. Ni­meni nu poate dobândi viața de veci dacă mai întâi n‑a scăpat de pă­cat și de patimile generate de el. Dar singura posibi­litate de rea­lizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care‑L primim în noi prin Sfintele Taine. Și prin Taina Po­că­inței se dă iertarea păcatelor, dar Pocăința este privită ca un „stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei ade­vărate” și a primirii „Duhului ceresc”. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăința nu are forța cuvenită și, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.
Ceea ce vedem uimitor în viața ei nu este neîmpărtășirea de‑a lungul câtorva zeci de ani (chiar dacă unii își găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranțe), ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduință de pocăință Maicii Dom­nului[5], dar nu îm­pli­nise nici cea mai mică parte a cano­nului ce‑l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s‑a îm­părtășit cu Sfintele Taine în bi­se­rica Înaintemergătorului de lângă Iordan și abia după aceea a mers în pustie să se pocă­iască.[6] Deci Sfânta Maria nu a ne­gli­jat în nici un fel lucrarea iertătoare și sfințitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15:5) și de aceea nici nu și‑a conce­put pocăința fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că așa‑zi­sul „argument” în favoarea unei împărtășiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egip­teanca este în mod clar unul special și aproape unic, chiar dacă mai există și alți sfinți care s‑au împărtășit rar.
Majoritatea Sfinților Părinți însă, în baza tradiției apostolice și a părinților din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ș.a.), a practicat și a recomandat „oamenilor obișnuiți” (fără o harismă specială) împărtășirea deasă și chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtășania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o ne­voință as­cetică[7]. De aceea considerăm necesară prezentarea în­vă­ță­tu­rii Sfinților Părinți ai Răsăritului vizavi de această pro­blemă, fă­când abstracție de orice interpretări inovatoare sco­lastice, atât de mult prezente în teologia noastră. Vom ar­gu­menta prin texte li­turgice și patristice, nu prin sofisme și ra­țio­namente omenești nefondate. Să vedem așadar ce zice Bise­rica!
II
Sfinții Părinți, fără excepții, au văzut drept prim scop al Li­tur­ghiei împărtășirea clerului și a credincioșilor mireni cu Trupul și Sângele Domnului.[8] Ca dovadă, atât textul Sfin­tei Liturghii, cât și Sfinții Părinți nu concepeau participarea la Li­turghie fără împărtășire. Această „regulă” este, de fapt, de ori­gine apostolică și era ținută cu strictețe în timpul Sfinților Apostoli (Fapte 2, 46) și încă  multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă și ex­cep­ții – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să re­gle­men­teze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul integral al canoanelor, la care vom anexa interpretă­rile celor mai importanți canoniști bizantini și moderni.
Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalți sau citeți hirotesiți – n.n.], săvârșindu‑se Sfânta Liturghie, nu s‑ar împărtăși, să spună cauza. Și dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑ar spune‑o, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut vinovat de sminteală și a fă­cut să nască bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jert­fă ca și când nu ar fi validă.[9] Theodor Balsamon, canonist bi­zantin și patriarh al Antiohiei (secolul al XII‑lea), vede în această dis­poziție canonică obligativitatea nu doar a preotului slujitor de a se împărtăși – căci aceasta e de la sine înțeles –, ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie,[10] cu excepția ce­lor opriți cano­nic și a celor ce au un „motiv binecuvântat”.
În mod surprinzător însă această dispoziție a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare și la cele inferioare ale cle­rului, ci se referă și la mireni, așa cum se poate vedea în Cano­nul imediat următor – 9 Apostolic –, care spune: Toți credincioșii care intră în biserică și ascultă scripturile (Apos­tolul și Evanghelia – n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă și la Sfânta Împărtășanie, aceia trebuie să se excomu­nice ca făcând neorânduială în Biserică.[11] Unii canoniști mai moderni au văzut aici interdicția de a ieși din biserică îna­inte de sfârșitul slujbei. Canoniștii bizantini însă (Balsamon, Aris­ten, Zonara ș.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mi­re­nilor de a se împărtăși la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte două (80 Trulan și 2 Antiohia), interpretându‑le astfel: „Să se afuri­seas­că (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugă­ciu­nea finală și cei ce nu se împărtășesc”.[12]
Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), de care deja am amintit, excomunică pe cei care „se feresc de Sfânta Euha­ristie potrivit unei neorânduieli”[13], iar Canonul 80 Trulan (691‑692) caterisește clericul și excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică și s‑a lipsit de Sfin­tele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Același lucru îl pre­vede și Canonul 11 de la Sardica (343).
Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârșirea Sfintei Liturghii legată de actul împărtășirii întregii Sinaxe. Același lucru reiese și din textul Sfintei Liturghii.
Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioșilor, a celor care teoretic au voie să se împărtășească[14], preotul ros­tește (în taină) următoarele: …Dă celor ce se roagă împreună cu noi [cu preoții – n.n.] să‑Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și întru nevinovăție și fără osândă să se împărtă­șească cu Sfintele Tale Taine…[15], iar în alt loc preotul spune ast­fel: În­vred­nicește‑ne să ne împărtășim cu cuget curat, cu cereștile și în­fricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și du­hovnicești me­se, spre lăsarea păcatelor…[16] Să remarcăm fap­tul că la Litur­ghia care se săvârșește aproape în toate zilele de pes­te an preotul nu se roagă doar pentru vrednicia sa de a se îm­părtăși el singur, ci și pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi că po­po­rul se și împărtășește; aceleași rugăciuni se folosesc și în post și în afara lor, când aproape nimeni dintre mi­reni nu se apropie de Potir. Există însă și anumite „texte li­tur­gice clasice” care arată caracterul comunitar al împărtășirii cu Sfintele Taine:
Luați, mâncați,… Beți dintru acesta toți…, toate la plu­ral;
Rugăciunea în taină a preotului …și ne învrednicește prin mâ­na Ta cea puternică, a ni se da nouă [preoților – n.n.] Prea­­curatul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și prin noi la tot popo­rul [17];
Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropi­ați‑vă!;
Rugăciunea de mulțumire: Să se umple gurile noastre… că ne‑ai învrednicit pe noi [toți] a ne împărtăși…;
Ectenia de mulțumire: Drepți, primind dumnezeieștile, sfin­tele, preacuratele… lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulțu­mim Domnului ș.a.
Fără a face prea multe comentarii, ușor ne dăm seama că aceste rugăciuni – și, prin ele, întreaga Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în cea mai mare parte a anului și la ma­jo­ri­ta­tea bisericilor, nu se împărtășește nimeni altcineva decât pre­o­­tul (cel mai vrednic dintre toți!?) sau în cel mai bun caz 2‑3 copii. Unde mai punem că acel „potir al comuniunii” de care vorbesc Sfinții Pă­rinți devine în mod evident un „potir al ego­is­mului”, un „drept rezervat numai preotului”. Mai mult decât atât, în cazul în ca­re se împărtășește preotul singur, Liturghia nu mai este o „frân­gere a pâinii” (artoklasia), căci „frângere” înseamnă îm­păr­țire în mai multe bucăți (pentru mai mulți). În acest caz, nici „jun­ghierea” de la Proscomidie (care dincolo de simbolul Jertfei es­te o etapă practică ce precede „frângerea”) nu‑și mai găsește rostul!
Este clar deci că însăși săvârșirea Liturghiei e legată de îm­părtășirea credincioșilor. Chiar dacă se oficiază zil­nic sau nu­mai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi con­cepută fără împărtășire și acest lucru e confirmat și de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin ur­mătoarele cu­vinte: Văd că se face multă neorânduială la Îm­părtășire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtășiți chiar dacă adeseori sunteți curați [adică nu aveți păcate opritoare – n.n.], iar când vin Paștile (și alte sărbători), chiar dacă ați fă­cut ceva rău, îndrăzniți să vă împărtășiți?! Vai de nepricepe­rea voastră și de răul vostru obicei! În zadar se săvârșește Liturghia în fie­care zi dacă nu vă împărtășiți[18]… Acestea le spun nu ca să vă împărtășiți oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceți vred­nici. Omule, nu ești vrednic să te împărtășești? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioși­lor – n.n.] nu ești vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu ești vrednic să te apro­pii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pen­tru că nu te deosebești cu nimic de ei…[19]
Împărtășirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfân­tul Chiril al Ierusalimului, și pentru faptul că noi înșine ce­rem acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea „pâinea noastră cea spre ființă dă‑ne‑o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă tocmai la implora­rea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtășim în acea zi cu „pâinea care se pogoară din cer” și care este „spre fi­ință”, adică spre viață veșnică. Reiese însă că degeaba o ce­rem, dacă doar peste câteva clipe cei mai mulți refuză să o primească.[20]
În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar, pentru a nu‑i face pe unii să le numească „spe­culații filozofice”, vom trece la alt fel de argumente, inclusiv de ordin istoric.
În trecut, în primele patru‑cinci secole creștine, credincioșii fără impedimente se împărtășeau la fiecare Liturghie, dar aceas­tă evlavie a început să scadă simțitor începând chiar din secolul al IV‑lea și tocmai de aceea Părinții Bisericii au început să lupte împotriva acestei „inovații”, chemând neîncetat popo­rul la Po­ti­rul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere a râvnei pe seama trândăviei și ignoranței omului con­tempo­ran lui, care nu mai dorea să ducă o viață în curăție și în­frânare pen­tru a putea primi Sfintele Taine în fiecare zi. Sfân­tul Ioan critica în același timp atitudinea unor oameni care le­gau primi­rea Împărtășaniei doar de anumite perioade ale anului sau de unele săr­bători și care de fapt aveau o viață plină de pă­cate, dar care aveau senzația că în felul acesta își fac „datoria față de Bi­se­ri­că”. Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai vala­bile decât atunci!
O analiză interesantă asupra aceleiași probleme o face Sfân­tul Chiril al Alexandriei, care vede în această „fugă de îm­­păr­tă­șire” o iscusită lucrare a diavolului. Vrăjmașul mân­tui­rii noas­tre, spu­ne acest Sfânt Părinte, a luptat la început prin îm­părații pă­gâni, care omorau trupurile creștinilor. Acum, creș­ti­nii fiind li­beri fi­zic, diavolul lucrează la înrobirea lor du­hov­­ni­cească, con­cre­tizată în autoizolarea (benevolă) de Cel ce este „Izvorul vie­ții”, și care până la urmă este un suicid spi­ri­tual. La început, când omul (Adam) încă nu era vrednic de mân­care, diavolul l‑a făcut să mănânce, iar acum, când Hris­tos ne‑a fă­cut vred­nici de mâncare, diavolul încearcă să ne în­depărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De ace­ea, pe bună dreptate, Sfântul Chiril spune că, înde­părtân­du‑ne de Sfânta Împărtă­șanie, ne facem vrăj­mași ai lui Dumnezeu și prieteni ai di­avolului.[21]
Sfântul Macarie Egipteanul merge și mai departe, conside­rând uneori posedarea omului de către puterile demonice tot ca efect al refuzului împărtășirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o vindecase de această boală: Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu și a te împărtăși cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ți s‑a în­tâmplat pentru că timp de cinci săptămâni [35 de zile – n.n.] nu te‑ai apropiat de Preacuratele Taine.[22] Ideea poate fi ușor ob­ser­vată și în a II‑a Rugăciune înainte de Împărtășire, în care Sfân­tul Ioan Gură de Aur își arată teama că, dacă nu se va îm­părtăși mai des, „va fi prins de lupul cel înțelegător”.[23]
Vedem deci câte rele ne provocăm noi înșine prin refuzul de a ne pregăti trupește și sufletește pentru a ne putea împărtăși mai des. Totuși împărtășirea – fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută oricum, ci cu o anumită pregătire. De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viața curată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dar dacă cineva nu este așa, chiar dacă o sin­gură dată s‑ar apropia, osândă își ia.[24]
III
Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este și normal, invocându‑se de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni 11:27‑30, Părinții au vorbit și de anu­mite perioade de timp limită, legate de primirea Sfintelor Ta­ine, și acest lucru l‑am văzut în parte atunci când am prezentat argu­mentele canonice legate de împărtășire. Să vedem care este Tradiția patristică a Bisericii:
Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într‑o scrisoare adre­sată Chesariei patriciana, relatează următoarele: Împărtășirea zilnică și hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos e un lucru bun și folositor, căci El Însuși o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu  are viață veșnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi [cei din Capadocia – n.n.] ne împărtășim numai de patru ori pe săptă­mână: duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, precum și în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.[25]
În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Feri­citul Augustin vorbesc de necesitatea împărtășirii zilnice – acceptându‑se doar în cazuri extreme și împărtășirea o singură dată pe săptămână (duminica)[26] –, iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor și credincioși­lor în general următorul îndemn: „Nu trebuie să refuzăm du­minica Sfânta Împărtășanie, fiindcă ne știm păcătoși, ci cu to­tul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului și pentru curățirea cea duhovnicească, cu acea umi­lire a minții și cu atâta credință, încât, judecându‑ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm și mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtă­șania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilință a inimii în care credem și mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s‑o primim ca pe un leac al tristeților noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniți de deșarta tru­fie și stăruință a inimii, să credem că numai o dată pe an sun­tem vrednici de a ne împărtăși cu Sfintele Taine…”[27]
Trebuie să menționăm însă că, începând cu secolele al V‑lea–al VI‑lea, Sfinții Părinți, atunci când vorbesc de primi­rea Sfintelor Taine, fac unele diferențe între monahi și mireni, deși acestea nu sunt prea mari și, dintr‑un anumit punct de ve­dere, nefondate. Cu toate acestea, haideți să vedem despre ce fel de diferențe este vorba, ținând seama că modul de viață al mo­nahilor diferă totuși de cel al mirenilor. Încercând deci o sis­tematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată, vom face și noi aceeași diferență, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toți avem aceeași chemare (Efe­seni 4:4) – cea a sfințirii și îndumnezeirii.
Referindu‑ne la monahi, vedem că și pustnicii din Egipt, deși duceau o viață anahoretică, se împărtășeau în fie­care du­minică[28], monahii de la Lavra Pecerska – de 2‑3 ori pe săptă­mână, iar cei din Sfântul Munte chiar și în fiecare zi, mai ales cei neputincioși și bolnavi.[29] „Monahul, spune Sfântul Apolo, trebuie să se cuminece (de e cu putință) în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce‑o face aceasta continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului.“[30]
Această evlavie a fost vie secole de‑a rândul printre monahi și se mai ține pe alocuri, chiar dacă și în secolul al IX‑lea Sfân­tul Teo­dor Studitul atestă tendința suprimării ei. Așa se ex­plică fap­tul că acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr‑un fel de cuvântări catehetice despre Sfân­ta Împărtășanie, în care spune: „Sfânta Împărtășanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtă­șim destul de des, și mă mir, pentru ce să ne cumine­căm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cu­vine mai ales monahilor care se află în sânul vieții de obște, în toate zilele să se împărtășească. Însă o zic despre cei curați și cu sufletul și cu trupul, dar cu nebăgare de seamă și fără mare cercare și luare‑aminte să nu îndrăznească ci­neva… Vedeți, fraților, că dacă cel ce este oprit de la masa de obște să mă­nânce și‑i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâh­nească, să plângă și să se tânguiască cel ce se oprește pe sine însuși de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăție, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă pa­timă. Căci nu se lipsește de o hrană proastă și trecătoare, ci de pâinea vieții și de paharul mântuirii și, mai adevărat să zic, de Însuși Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă și ascultare afară și vom auzi toaca bisericii (cea de la începu­tul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba și să alergăm cu multă sâr­guință să ne cuminecăm și mult ajutor vom câștiga. Căci cu această grijă fiind de‑a pururea, ne vom feri de orice păcat și vom fi gata totdeauna de sfârșit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăși, cădem în multe patimi ale păcatelor.”[31]
Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obștea sa de la „Sfântul Mamas” împărtășirea zilnică sau cel puțin de 2‑3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt „remediu” îm­potriva păcatului nu există. Împărtășania trebuie luată însă după o pre­gă­tire duhovnicească și trupească și, de fiecare dată, cu bine­cu­vântarea duhovnicului (care se subînțelege că trebuie să fie din aceeași mănăstire).[32]
Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că și mirenii au aceleași „îndatoriri” de a se împărtăși foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici și sărbători. Diferența aceasta însă nu apare decât pentru simplul motiv că la bisericile paro­hiale nu se slujește mai des. Au existat însă și mireni care în tre­cut se îm­părtășeau în fiecare zi și tocmai pentru ei și da­to­rită lor Biserica a instituit, în secolul al VI‑lea, regula litur­ghisirii zil­nice în mănăstiri și chiar în parohii, și tot atunci, și din aceleași motive, s‑a instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Litur­ghia Da­rurilor mai înainte Sfințite” – Liturghie la care credin­cioșii mai evlavioși se puteau împărtăși în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apa­riția aces­tor practici liturgice „noi” nu poate fi explicată decât dacă pre­supunem că oamenii voiau să se îm­părtășească mai des. To­tuși, pentru a nu se ajunge la ati­tu­dini extremiste, Sfinții Părinți au stabilit anumite reguli pen­tru împărtășirea mirenilor.
Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându‑se pe scri­erile Sfântul Vasile cel Mare și pe textul Canoanelor 9 Apos­­tolic și 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că „fi­ecare creștin (dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n.) trebuie să se împărtășească în fiecare zi.”[33] Trebuie să recunoaștem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni, încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinți Părinți, și anume: Sfântul Grigorie Palama (1359) și Sfântul Simeon al Thesalonicului (1430).
Primul dintre ei consideră împărtășirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creștin,[34] iar Sfântul Simeon, arătând folosul și necesitatea împărtășirii cu Hristos, atenționează pe creștini de a nu depăși 40 de zile fără primirea Împărtășaniei[35] (deși am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare).
Menționăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anu­miți „teo­logi”, aș spune puțin‑luminați, au speculat foarte mult, ajun­gân­du‑se chiar la afirmația că „nu te poți împărtăși mai des de 40 de zile”[36]. Afirmația nu are nici un suport teologic și o ca­lificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiția Bisericii afirmă tocmai contrariul.
O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ținut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca „atât monahii, cât și mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtășească la fiecare Liturghie sau și mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci așa cum recomandă fi­ecăruia duhovnicul”[37].
Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinții Bise­ricii deasa împărtășire. Și incursiunea noastră în istorie nu‑i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amin­tim două lu­cruri legate de modul în care Sfinții Părinți înțelegeau „datoria de a te împărtăși”. Exemplele se leagă de anumite situații din viața omului.
Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8‑lea Canon al său spune că cel ce s‑a întinat în somn cu scurgere (semi­nală) o zi se scoate de la împărtășanie, curățindu‑se de întinăciune, și va zice Psalmul 50 și va face 49 de metanii.[38] Ve­dem deci că acest termen de o zi constituie canon de curățire și într‑un anumit sens o privațiune; or, în zilele noastre să‑l oprești pe ci­neva pentru o zi de la Împărtășanie este „absurd”, din moment ce el însuși se lipsește pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o mare pagubă, încât, chiar dacă nu­mește scurgerea ca fiind „necurăție”, nu îndrăz­nește să opreas­că pe cineva pentru mai mult de o zi.
A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pen­tru noi ca fiind de‑a dreptul șocantă și ea se leagă de Cano­nul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timo­tei arată obligativitatea ajunării înainte de împărtășire, el spu­ne: „Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăși, spălându‑și gura sau făcând baie a înghițit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăși căci satana, aflând prilej de a‑l opri (pe om) de la îm­păr­tășire, mai des face aceasta”.[39] Fără a mai co­menta, men­țio­năm că acest canon nu a fost anulat de vreun si­nod.
Vedem deci că acești Părinți ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experiența mistică a unirii cu Hristos și de aceea nu do­reau să se lipsească de ea în nici o împrejurare a vieții, ți­nând să se împărtășească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfințind astfel fi­ece clipă a existenței lor pământești.
IV
Alta era situația în Apus. Din relatările Fericitului Ieronim vedem că în Apus clerul avea tendința (nemotivată în vreun fel) de a „limita accesul” mirenilor la Sfânta Scriptură și la Sfintele Taine. De fapt situația poate fi ușor înțeleasă, dacă amintim faptul că atât Scriptura, cât și întregul cult erau acce­sibile numai cunoscăto­rilor de limbă latină, care, bineînțeles, nu erau prea mulți (și aproape deloc în spațiul galic și mai ales anglo‑saxon). Lucru­rile se complică și mai mult atunci când – după 1054 – Bise­rica din Apus instituie practica slujirii la mai multe Altare în aceeași biserică (întâlnită astăzi și în Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în marile catedrale) și apoi, mai târ­ziu, practica liturghisirii de mai multe ori în aceeași zi, care este de‑a drep­tul greșită. Odată cu introducerea acestor inovații liturgice (cu serioase implicații dogmatice), scolastica a înce­put să „inven­teze” tot felul de reguli și condiții pentru laici, ca aceștia să se poată împărtăși.[40] Aceste „noi reguli” n‑au fost însă valabile de­cât până la Reforma făcută de protestanți, care, trecând la sistemul „Biserică fără preoți”, i‑a obligat pe ro­mano‑catolici să‑și reformuleze învățătura latină conform că­reia, până atunci, Liturghia se putea oficia și fără credincioși, adică doar de preot. Dându‑și seama de greșelile făcute, latinii încep (prin secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea) să se inspire din izvoarele patristice ale Ră­săritului, mai ales din Scrierile Sfân­tu­lui Nicodim Aghioritul, publicate în numeroase ediții la Ve­ne­ția și citite cu mult inte­res.[41] Prin scrierile Părinților răsă­ri­teni, apusenii au început să înțeleagă scopul instituirii Jertfei nesângeroase și – mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965) – au început să se îm­părtășească la fiecare Litur­ghie. La­tura negativă a acestei „re­înnoiri” în Biserica Romano‑Catolică este că nu se mai im­pune ajunarea, inovație pe care noi, în condiții normale, nu o putem accepta. Menționăm însă încă o dată că practica desei împărtășiri este aproape străină Bisericii Apusene din secolele al XII‑lea–al XVII‑lea, în care scolastica era pusă deasupra Tradiției, iar din cauza iezuiților acest curent a pătruns și în Teologia Răsări­teană.
Așa se face că, începând cu secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea, în mod special teologia rusă (prin latinizarea Aca­demiilor de Teologie din Kiev și Lwov) rămâne puternic influ­ențată de scolastică. În scurt timp, acest curent va trece din cen­trele aca­demice din vestul Rusiei la toate celelalte și va avea repercusi­uni nu numai asupra teologiei rusești de mai târ­ziu, ci asupra întregii teologii ortodoxe de tradiție bizantină.
După părerea mai multor teologi ortodocși (Pavel Floren­ski, Hristou Andrutsos, Balanos, Ch. Yannaras ș.a.[42]) în­ce­pu­tul propriu‑zis al influențelor scolastice în Teologia Ră­să­ri­tea­nă îl constituie Mărturisirile de Credință din secolul al XVII‑lea, și mai cu seamă cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kie­vu­lui,[43] discutată și aprobată în Conferința Teologică de la Iași (1642), numită și „Sinod”[44]. La Iași, Mărturisirea a fost co­r­ec­tată de două mari erezii: existența purgatoriului și omite­rea epiclezei. Dar și după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a rămas cu multe influențe latine, necorectate nici până astăzi.
Desigur, Mărturisirea lui Petru Movilă are și laturile ei po­zitive. În primul rând, este pentru prima dată când în Răsărit se reușește o sistematizare atât de practică a dogmelor (bazată pe întrebări și răspunsuri), metoda fiind împrumutată, fără îndo­ială, din Occident. Nu s‑a reușit însă o debarasare completă și de conținutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum va­la­bile, dar în profunzimea lor conțin și erori, de care nu este vi­novat atât Petru Movilă sau „sinodalii” de la Iași, cât con­textul istoric și cultural al vremii.
Revenind la problema noastră, vreau să spun că pentru pri­ma dată (cel puțin oficial) în Teologia Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci dumnezeiești, apar și nouă porunci biseri­cești, preluate de atunci încoace de aproape toate Catehis­mele, inclu­siv de cel al B.O.R. din 1952 și din edițiile acestuia de după 1990. Fără să fac prea multe comentarii, vreau să citez „a patra poruncă bisericească”, pentru că se leagă de problema­tica stu­diului de față. Deci „să ne spovedim și să ne împărtă­șim în fie­care din cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem (?!), cel puțin o dată pe an, în postul Sfintelor Paști”.[45] În pri­mul rând mă grăbesc să spun că această „po­runcă” nu are nici un temei în întreaga Tradiție a Bisericii, iar în al doilea rând (iro­nizând puțin lucrurile) îmi exprim mira­rea de ce ma­gistrala Mărturisire aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a „porun­cit” ca preotul, „dacă nu poate”, să facă Li­turghie cel puțin o dată pe an, la Paști.
Nu doresc să insist prea mult asupra acestui aspect, ci vreau să menționez că, deși unii intercalează în această zisă poruncă ide­­ea că „cine vrea poate totuși să se împărtășească și mai des”[46], ignoranța care a cuprins mai ales Bisericile Ortodoxe Ru­să și Română este una fără precedent și cu grave repercusi­uni asu­pra vieții duhovnicești a creștinilor (Cf. Ioan 6:53). Chiar dacă Sfântul Simeon al Thesalonicului și mai ales Nico­lae Ca­ba­si­la constată o scădere a evlaviei față de Sfintele Taine încă în secolele al XIV‑lea–al XV‑lea, ceea ce a urmat înce­pând cu se­colul al XVII‑lea este ceva care nu se poate tolera în nici un fel. Dacă protestan­ții spun tot mai des „Înapoi la (Sfin­ții) Părinți!”, nu ar trebui oare noi să facem în primul rând acest lucru?
V
Mânați de acest gând, dorim să precizăm adevărata învăță­tură a Sfinților Părinți referitor la primirea Sfintei Împărtășiri, dar în același timp să arătăm erorile unor practici mai noi pro­movate de unii teologi și duhovnici, ziși tradiționaliști (rigo­riști), care sunt adepții unii împărtășiri mai rare.[47]
Cei mai mulți dintre ei spun că nu ne putem împărtăși prea des pentru că suntem nevrednici. Aceasta însă nu poate fi, în nici un caz, un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir. Soluția nu este alta decât dobândirea vredniciei și nu doar sim­pla constatare a nevredniciei. Că nici dacă (omul) s‑ar con­si­dera pe sine vrednic, tot nu ar putea să se împărtășească (din cauza mân­driei?!). Deci problema se complică și mai mult dacă luăm în calcul maxima Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: cel ce nu este vrednic să se împărtășească în fiecare zi nu este vrednic nici măcar o dată pe an, pentru că vredni­cia nu ține de timpuri (perioade sau soroace). Deci nu putem spu­ne că nevrednicia apare și dispare în anumite perioade ale anu­lui (cum sunt pos­tu­rile sau sărbătorile), ci ea este o stare ge­ne­rală a unei persoane umane conștiente și responsabile de păca­te­le sale. Nu este om fără păcat, spune Scriptura (I Ioan 1:8‑10). Deci, din acest punct de vedere, toți oamenii sunt la fel, adică cu păcate; numai că unii se pocăiesc, iar alții – nu. Unii, prin harul lui Dumnezeu pe care‑l cer în rugăciune, își văd fiecare păcat și se pocăiesc în per­manență, iar alții, stăpâ­niți de păcat și de ignoranță (spiritua­lă), chiar dacă‑și recunosc greșelile, se pregătesc pentru Îm­păr­tă­șanie doar formal, fără smerenie și zdrobire de inimă și apoi, fără nici o sfială, merg spre Sfântul Potir.
Sfântul Apostol Pavel spune clar: Oricine (preot sau mi­rean – n.n.) va mânca pâinea aceasta sau va bea din paharul Dom­nului cu nevrednicie va fi vinovat față de Trupul și Sân­gele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mă­nânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Dom­nului. De aceea mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au și murit(I Corinteni 11:27‑30). În baza acestor versete biblice de necontestat, Sfinții Părinți au arătat că cei care au păcate grave, într‑adevăr, nu se pot împărtăși cu Trupul lui Hristos, care, așa cum spune Sfântul Simeon Me­ta­frast, „este foc care arde pe cei nevrednici”[48]. Așa se ex­plică faptul că Sfinții Părinți opreau, pentru anumite păcate, mai mulți ani de la Împărtășanie. Sfântul Vasile cel Mare, de exem­plu, oprește 7 ani pentru desfrânare, 15 – pentru preadesfrânare (adulter), 10 – pentru mamele care își ucid pruncii (fac avort), 6 – pentru jurământ strâmb și mărturie mincinoasă etc.[49]; iar în­deplinirea acestui canon nu însemna ab­sența pentru 6‑7 ani de la biserică, ci prezența în fiecare du­minică la Liturghie, dar nu până la sfârșit, ci numai până la momentul concedierii cate­humenilor („Cei chemați ieșiți…”), căci, în gândirea Sfin­ți­lor Părinți, cei cu păcate de moarte nu puteau nici măcar să as­culte rugăciunile Sfintei Jertfe, mai ales că participarea la în­treaga Liturghie fără a te împărtăși nu este numai un nonsens, ci și un păcat.[50] (Vezi și Can. 9 Apostolic și 2 Antiohia).
Cu toate acestea, accentul în Tradiția Răsăriteană nu a căzut niciodată pe respingerea celor nevrednici de la Împărtășanie, ci pe efortul comun al duhovnicului și penitentului ca cel în ca­uză să se lepede de păcat și să se învrednicească (cât mai re­pede posibil) de Sfintele Taine, căci o viață fără Sfintele Taine este o viață fără Hristos. Înțelegând deci duhul, nu litera în­demnu­lui Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni, cap. XI), Sfinții Pă­rinți au văzut nuanțat problema vredniciei și a nevredniciei. De fapt, învățătura lor se bazează tot pe un așezământ de vechime apostolică, numit Didahia. Autorul necunoscut al acelei scrieri atât de valoroase spune următoarele cuvinte: „Dacă este cineva sfânt, să vină (la Sfântul Potir). Dacă nu este, să se pocăiască și să vină”.[51] Din câte vedem aici, accentul cade pe verbul „să vină”, pocăința fiind doar o etapă pentru „să vină”. Prin aceasta nu se desființează în vreun fel pocăința, ci doar se arată că, în cele din urmă, mântuirea nu ține doar de efortul nostru de a ne pocăi, ci este un dar al lui Dumnezeu, împărtășit celor ce „vin” la El. Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în acest sens: „Este cu neputință să ajungă cineva la desăvârșire fără deasa împărtășire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stă­pâneștile porunci, iar fără ascultare nici desăvârșirea. De ace­ea, Sfinții Părinți nu cer desăvârșirea de la cei ce se împăr­tășesc, ci îndreptarea vieții prin pocăință”; iar desăvârșirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtă­șim.[52]
Vedem deci că Sfinții Părinți folosesc expresii antinomice, care în mintea noastră apar ca un paradox: „Ești păcătos – nu te apropia! (Sau) Ești păcătos – pocăiește‑te și te apropie ca să nu‑ți fie mai rău!” Deși pare a fi un paradox, este și singura soluție. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat și mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, și în același timp îl primește cu brațele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăiește sincer, cu multă smerenie și dorință de îndreptare. Demonii însă, spun dumnezeieștii Părinți, lucrează contrariul: la început ne conving să săvârșim păcatul, căci oricât de mare ar fi acesta – (chipurile), Dumnezeu tot îl va ierta. După ce am făcut păca­tul însă, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertați și că orice efort sau gând de pocăință este za­darnic; iar dacă totuși ne pocăim, ne amăgesc cu o falsă evlavie, pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir, căci demonii, spune Sfân­tul Ioan Gură de Aur, se înspăimântă, tremură și fug la vederea feței unuia care se împărtășește și aceasta pen­tru motivul că în acel ceas văd ieșind din gură foc dumneze­iesc.[53] Deci trebuie să discernem gândurile, ca nu cumva, re­fu­­zând Îm­păr­tășania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia dia­vo­lului. Nu suntem niciodată îndreptățiți doar să spu­nem că sun­tem nevrednici, ci trebuie să ne pocăim efectiv, adică să ne fa­cem vrednici. Dacă ne retragem de la împărtășire din cauza ne­vred­niciei, nu vom fi fericiți pentru cinstirea sfin­țeniei Tainei Eu­haristice, ci vom fi pedepsiți pentru că nu ne‑am făcut vred­nici de a răspunde „invitației la ospăț”. Iată și un exemplu din Sfântul Ioan Gură de Aur – dascălul pocăinței, așa cum este nu­mit de patrologi. Într‑o omilie ocazională el spune astfel: „Să nu vă apropiați la această Sfântă Masă (euha­ristică – n.n.) cu întinăciune sau cu conștiința încărcată… Ni­meni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n‑am zis bine – ni­meni păcătos, căci și pe mine întâi mă opresc de la dumneze­iasca Masă, ci nimeni ră­mâ­nând păcătos să nu se apropie… Totuși și cel întinat și pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necură­ția și răutatea, și așa să intre. Pe acela care avea haine întinate (Cf. Matei 22), tatăl mirelui l‑a izgonit din că­mară nu pentru că avea haine întinate, ci pentru că a îndrăznit să intre cu ele. Căci n‑a zis către el: «Pentru ce n‑ai haină de nun­tă?» Ci, «Pri­etene, cum ai intrat aici fără haină de nun­tă?»”[54] Vedem deci că Dumnezeu nu vrea altceva decât în­drep­tarea prin pocăință.
În Tradiția Bisericii, pocăința înseamnă, în primul rând, le­pădarea păcatului (respectiv), părere de rău, lacrimi, nevoință, ru­găciune insistentă etc. Apare însă întrebarea: dacă facem aces­tea, mai este nevoie de Taina Pocăinței (Spovedania)? Sau: pentru a ne împărtăși este nevoie de fiecare dată să ne spove­dim? Părerile sunt și vor fi împărțite – și aceasta din cauza unor confuzii pe care dorim să le clarificăm.
VI
Nu ne‑am propus să prezentăm aici învățătura ortodoxă despre Taina Spovedaniei. Este prea bine cunoscută la nivel teoretic. Dorim să spunem însă altceva.
După părerea celor mai mulți teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda-niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numește tradiția monastică „descoperirea gândurilor și fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiția identifică acest avă cu „nașul” luat la călugărie, care, cel puțin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătățit duhovnicește și care, uneori, avea și unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în fața unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile și patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor și tre­buie făcut zilnic sau cel puțin săptămânal, având un efect strict tera­peutic și pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toți o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) și rugăciunilor sale personale, căci acesta și este rolul rugăciunii și al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înșiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] și pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greșit și străin de op­timismul și realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăința noastră făcută în afara Tainei Po­căinței (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii și al fiecărui om în parte: „Doamne miluiește.” Tradiția Bisericii arată că și acest fel de pocăință este perfect valabil pentru a ne împărtăși, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geți spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtășanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ți vedea păcatele și de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” și nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 și Iacov 5:16).
Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuși Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtășire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” și care erau considerate de Sfin­ții Părinți ca fiind despărțitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt și, desigur, să se împărtășească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:
1. Practic, niciodată preoții, oricărei perioade istorice ar fi aparținut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, așa cum se știe, se împărtășea la fiecare Liturghie. Gân­diți‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar și o dată pe săptă­mână.
2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace și să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupți de Biserică sunt considerați doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer și păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici și cei cu păcate mari o face și Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) și deci are suport biblic.
3. Toate Canoanele date de Sfinții Părinți referitor la canti­tatea și calitatea actului de penitență (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură și nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Și mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulțime de „păcate ușoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele țin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creștin mai îm­bu­nă­tă­țit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă și nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este și normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, și re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neață și seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare și deci penitentul nu este angajat în nici un fel.
4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­șire s‑a menținut și astăzi în cazul clericilor. Deși Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoții au nevoie de aceeași pregătire pentru împărtășire ca și mirenii, căci în această privință nu este nici o deosebire între ei,[58] preoții în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtășire. Deși mulți preoți recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viață mai sfântă decât ei, aceștia nu se rușinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfințiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtășesc cel puțin o dată pe săptămână. Nici nu știu de unde se inventează ase­menea „reguli” și „canoane” – și ce este mai grav – cu standard dublu.
Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri și s‑a împărtășit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtășit și a vrut să se împărtășească și duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „așa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu știe că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinția sa, ca cineva să se împărtășească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înțelege că este fără vredni­cie. Nu știm însă de ce, pentru sfinția sa, există o „altă regulă”! „Toți trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, și mireni, și călugări, și preoți, și arhierei…” atunci când simțim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedește o dată pe săptămână și vrea să se împărtășească în fie­care zi, nu greșește cu nimic și nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinților Părinți. Preoții care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!
Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniți și păstrăm legătura cu Hristos, trăim viață sfântă, sorbind izvor de sfințenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărțim de Biserică – Trupul tai­nic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viață nu mai curge prin mădularele moarte și tăiate. Și cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărțitor între Mine și voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se și numește de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioșii care n‑au săvârșit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriți să se împărtășească cu Sfintele Taine și să devină părtași la sfințire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viața în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmație și mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtășești din Sfintele Daruri dacă ai să­vârșit păcat de moarte și nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greșeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greșit de moarte![61]
Pentru a clarifica și mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinții Părinți opresc de la Împărtășanie. Povățuirile de la sfârșitul Liturghierului opresc de la Împărtășanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia și răzbunarea, lăco­mia, za­vistia și lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) și care, de asemenea, opresc automat de la Împărtășanie. Acestea sunt: minciuna și mărturia falsă, des­cântecul și vrăjitoria (atât cel care face, cât și cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia și omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderență la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte și nerespectarea rânduielilor bisericești (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocșii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­cești etc.), hula împotriva lui Dumnezeu și negarea exis­tenței Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creștinism + yoga, credința în reîncarnare, meditația transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (și altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave și de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar și în aceste cazuri se pot admite și excepții. Iar creștinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑și facă canonul și abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.
VII
O altă problemă legată de deasa împărtășire este cea a pos­tului. Într‑adevăr, mulți Sfinți Părinți leagă împărtășirea de post, pentru că prin acesta se intensifică starea de pocăință și efortul ascetic de dezrobire a patimilor, atât de necesare celui care vrea să se unească cu Hristos, deși, chiar și în această or­dine de idei, există suficiente argumente pentru a observa că va­loarea și mai ales formele postului, în special pentru mireni, au fost uneori exagerate, datorită unor influențe (chiar dacă pa­lide) ale gnosticismului și neoplatonismului asupra asceticii creștine.[64] Nu putem însă nega faptul că postul ajută la înălța­rea mai ușoară a minții și la lucrarea mai cu spor a virtuților, odată cu reducerea la minimum a preocupărilor față de trup. Cu toate acestea, postul nu este perioada exclusivă în care noi lucrăm cele duhovnicești, ci intervalul de timp în care noi doar intensificăm lucrarea duhovnicească, subînțelegându‑se prin acesta că în restul timpului noi suntem la fel de responsabili de mântuirea noastră.
Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtășirea este le­gată exclusiv de post. Dacă da, atunci Sfinții Părinți ar fi re­curs la una din două soluții: ori ar fi rânduit și ar fi ținut post anul întreg – de fapt, lucrul acesta l‑ar fi rânduit încă apostolii, în­trucât se împărtășeau în fiecare zi (Fapte 2:46) –, ori, o soluție mai „simplă”, ar fi făcut Liturghie numai de câteva ori pe an, mai ales că Postul Adormirii Maicii Domnului și cel al Sfinți­lor Apostoli au fost generalizate abia la începutul celui de‑al II‑lea mileniu creștin. Vedem deci o dată în plus absurditatea așa‑zisei „reguli” care permite împărtășirea numai în post sau măcar după o săptămână de post. Nimeni nu poate fi oprit să postească și două săptămâni la rând (în afara celor patru pos­turi), dar nu se poate face din aceasta o regulă obligatorie pen­tru toți, inclusiv pentru bolnavi, mai ales că ea nu are nici un suport teologic sau canonic.
Dacă, admițând un calcul matematic, am aduna toate zilele de miercuri și vineri (iar la monahi și ziua de luni) cu zilele posturilor propriu‑zise și plus alte zile de post rânduite de Bise­rică, ele depășesc zilele în care se mănâncă de dulce, nu­mai că Sfinții Părinți, printr‑o pedagogie înaltă și luminați de Duhul Sfânt, au așezat astfel posturile, încât să nu fie prea os­tenitoare pentru trup. Nu știu dacă cineva îi poate cere, fie chiar și celui mai bun creștin (mai ales familist), să postească mai mult decât aceste posturi pentru a se împărtăși. Iar dacă Biserica nu a așezat, de exemplu, între 15 august și 15 noiem­brie (exact 3 luni) vreun post de durată, asta nu înseamnă că nimeni atunci nu se poate împărtăși.
Vedem însă că cei mai mulți preoți din zilele noastre cer creștinilor să postească o săptămână înainte de a se împărtăși sau cel puțin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri și sâmbătă + miercuri, înainte de joi) sau chiar cinci (+ duminică, ziua în care te‑ai împărtășit, după unii). Deci creștinii care doresc să se împărtășească în fiecare duminică n‑au decât să postească tot anul (ironic vorbind)! Ce să mai zi­cem de Canonul 55 Trulan, care interzice postul în zi de sâm­bătă (cu excepția celor din perioada posturilor și chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare). Dacă preoții noștri s‑ar spovedi și ar posti așa cum cer mirenilor, „ar fi raiul pe pă­mânt”. Dar, de fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (și chiar își per­mi­te) să mănânce (inclusiv) carne sâm­bătă seara până la 23.55, iar mireanul nicidecum. Și aceasta pentru că „preotul este obligat să slujească de fiecare dată (de parcă nu s‑ar și îm­părtăși), iar mireanul o mai poate amâna cu îm­păr­tășania, că… nu‑i nici post și nu‑i nici pe moarte!” Nici nu știi: să râzi sau să plângi?!
Atât în legătură cu postul, cât și cu spovedania nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovații cu duh protestant. Să nu fie! Trebuie însă ca acestea să fie văzute exact așa cum le‑au văzut Sfinții Părinți.
Pentru a nu se ajunge la tot felul de excese, pentru ca cineva să se poată împărtăși (după Sfântul Simeon Noul Teolog), este obligatoriu să aibă și binecuvântarea duhovnicului[65], iar dacă, din anumite pricini legate de timp sau distanță, nu se poa­te obține binecuvântarea, este important ca respectivul mă­car să nu fie oprit pentru vreo perioadă de la primirea Sfintelor Taine. Dacă nu vor fi încălcate rânduielile stabilite de Biserică pentru pri­mirea Împărtășaniei (împăcarea cu toți, spovedania, pravila de rugăciune, postul etc.), nu se va ajunge la nici o ex­tremă.
Ca o concluzie referitor la cele două probleme care apar atunci când se vorbește despre deasa împărtășire ( adică spo­vedanie și post), putem spune că nu greșește cu nimic cel care vrea să se împărtășească o dată sau de două ori pe săptămână sau chiar zilnic, ba, dimpotrivă, mult bine duhovnicesc își face. În acest caz, mirenii, dar mai ales monahii, dacă sunt sârguin­cioși în împlinirea cuvintelor Evangheliei și nu au impedi­mente pentru a se împărtăși, se pot spovedi și o dată la câteva săptămâni (clericii inclusiv) și este suficient să postească doar miercuri și vineri (monahii și lunea),[66] atunci când nu este un post din cele patru posturi de durată. Acest sfat însă, așa cum cred că s‑a înțeles deja, nu este valabil pentru toți, căci majoritatea „ortodocșilor” nu prea fac cele ale Ortodoxiei. Sfatul sau, mai bine zis, îndemnul este valabil doar pentru cei care merg regulat la biserică, țin toate posturile (inclu­siv miercurile și vinerile), au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat și lucrează vir­tuțile. Creștini din aceștia sunt relativ puțini, dar su­ficienți pentru a putea împărtăși în fiecare duminică măcar câte 20‑30 de credincioși (adulți), iar la mănăstiri chiar întreaga ob­ște.
VIII
Deasa împărtășire este respinsă de două categorii de „creș­tini” care până la urmă formează una singură: categoria oame­nilor care, neglijând învățătura Sfinților Părinți, se împărtășesc rar sau foarte rar și nu au cunoscut (duhovnicește) niciodată folosul împărtășirii cu Hristos, ci o fac din niște obligații ex­terne: mirenii în baza unui obicei moștenit, iar clericii din obli­gativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtășire să fie „un moft nemotivat și riscant”. Aceștia, dacă și‑ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ și de imposibilita­tea reali­zării idealului sfințeniei fără Hristos, ar dori cu sigu­ranță să se împărtășească zilnic. Un asemenea om nu înțelege afirmația Sfântului Ioan de Kronștadt: Eu mor dacă nu săvâr­șesc în fie­care zi Liturghie[67].
Să nu uităm deci, fraților, că Dumnezeu ne‑a chemat la sfințenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ș.a.), iar aceasta nu se poate do­bândi fără Hristos. Să lepădăm, așadar, păcatul și să venim la Hristos, căci El Însuși dorește să locuiască în noi ca într‑un Templu al Duhului Sfânt.
Să facem din întreaga viață o pregătire pentru Împărtășanie, căci acesta înseamnă a fi creștin – a‑L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu‑și lasă păcatul și care, deși s‑au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorința de a părăsi pă­catul se identifică cu nedorința de a te mântui; și cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârșit nu se poate împărtăși nici pe patul de moarte.
Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider nece­sară lămurirea unei alte probleme legate de însuși actul îm­păr­tă­șirii. Noi, mirenii, ne‑am obișnuit ca atunci când stăm cu lu­mânarea aprinsă în fața Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obișnuitele rugăciuni înainte de împărtășa­nie: Cred, Doamne, și mărturisesc… De fapt nu este corect ca aces­te rugăciuni să le spună preotul, ci credincioșii, pentru că ei vor să se împărtășească. Sfințiții slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înșiși s‑au împărtășit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată și mă învrednicește fără de osândă să mă împărtășesc… (când de fapt s‑au împărtășit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioși nu știau să citească, și atunci preo­tul ros­tea aceste rugăciuni, iar credincioșii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează și astăzi în Biserica rusă și sârbă[68] exact așa cum vi le‑am descris.
În zilele noastre însă, când toți știu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtășească să citească singur rugăciu­nile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le știu deja), iar dacă nu, credincioșii trebuie îndemnați și obișnuiți, cel puțin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. De­sigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câștig au mirenii din aceasta?
La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtășesc doar câțiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să‑și ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu știu să vor­bească sau cum ar putea înțelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rostește preotul), când ei nu înțeleg nici cele mai elementare lucruri?
O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtășirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtășire. Unele Liturghiere, mai puțin cel românesc de acum, nici nu amintesc de așa ceva. Cele slavonești și unele grecești spun că mirenii trebuie, după ce s‑au șters pe buze (sau au fost șterși), să sărute Sfântul Potir și să mulțumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăși coasta Mântuitorului Hris­tos[69]. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de vi­ață fă­cătoare a Stăpânului și de aceea gestul nu trebuie ne­glijat, ci explicat și practicat. El de fapt se practică în cazul cle­ricilor (care, evident, sunt mai prudenți), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioșilor. Desigur, preotul poate interzice să­rutarea Potirului oamenilor pe care nu‑i cunoaște, ca măsură de preca­uție, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.
Rog deci pe toți, preoți și credincioși, să ia aminte la aceste pro­bleme, iar acolo unde e cazul, credincioșii pot chiar cere pre­o­tului să zică ei rugăciunea și să sărute Sfântul Potir. Nu vor greși cu nimic, după cum nu greșesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtășanie dacă preotul fără motiv re­fuză să le‑o dea!
Tot în privința împărtășirii credincioșilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanțe demne de amintit. De exemplu, mulți își pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după îm­părtășanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne‑am îm­părtășit nu trebuie să sărutăm nici icoanele și nici mâna preo­tului și nimic altceva, dar după ce am luat anafură și am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioșilor, deci le putem săruta (cu atenție). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim și să mâncăm cu lingura sau furculița, pe care le băgăm în gură și apoi le spălăm fără nici o grijă. Ve­deți deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de‑a dreptul prostește, interzic, în ziua în care cineva s‑a împărtășit, să mănânce pește sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)
Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s‑au împărtășit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul și‑ți fură împărtășania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o mo­tivație teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s‑a împărtășit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea și, după ce se împărtășesc toți, merg și se odihnesc puțin, apoi își încep ac­tivitatea zilnică.
Cel mai important lucru pe care trebuie să‑l facem după Îm­părtășanie este să ne rugăm și să mulțumim că Dumnezeu ne‑a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de pă­cate și să păstrăm cu smerenie sfințenia pe care am primit‑o. Sfânta Scrip­tură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua și nu­mele Dom­nu­lui voi chema”. Din acest verset putem deduce o învățătură isi­hastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „pa­ha­rul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm nu­m­ele Dom­nului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dumnezeu, mi­lu­iește‑mă pe mine, pă­cătosul!”
Să fim, așadar, atenți și la aceste nuanțe ale cultului nostru ortodox și să nu ne lăsăm purtați de vântul nesimțirii du­hov­ni­­cești la care, din păcate, s‑a ajuns! Putem întâlni în zilele noas­tre tot felul de falși duhovnici și falși proroci (chiar din rândul pre­o­ților), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amă­gesc și mul­te altele, dar fără să amintească măcar de Măr­tu­risire și Îm­păr­tășanie. Aceasta este o înșelare și o falsă viață duhovni­cească.
Să urmăm așadar, iubiți credincioși, pe marii Sfinți ai Bise­ricii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghio­ri­tul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronștadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul și mulți alții (cunoscuți și necu­noscuți), care se împărtășeau zilnic și așa au și ajuns sfinți. Nu le‑au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtu­țile cele mai înalte, totuși nădejdea mântuirii lor nu era în efortul pro­priu, ci în Hristos, cu Care se împărtășeau foarte des.
Ierom. Petru Pruteanu

Note bibliografice:
[1] Textul ce urmează reprezintă comunicatul nostru ținut la o Con­ferință ASCOR din Iași, în anul 2002, și nu a fost scris anume pentru această carte. Tocmai de aceea stilul și rigoarea academică di­feră de restul lucrării. Am con­siderat însă oportună plasarea lui în această carte despre Liturghia Ortodoxă.
[2] Foarte mulți Sfinți Părinți, făcând comparație între pâinea obiș­nuită și „pâinea care se pogoară din cer”, au spus că după cum nu putem trăi fără alimentele simple, tot așa nu putem trăi nici fără Eu­haristie.
[3] Adică, în Euharistie, Hristos „adună laolaltă pe fiii lui Dumne­zeu cei împrăștiați” (Ioan 11:52) din pricina păcatului, pentru ca prin Duhul Sfânt să constituim Biserica – care este Trupul Său. Deci nu se poate vorbi de comu­niu­ne în Hristos decât prin împărtășirea con­tinuă cu Hristos, Cel care reali­zează și asigură această comuniune.
[4] Liturghier, București, 1987, p. 168. În continuare vom cita aceas­tă ediție a Liturghieru­lui și nu pe cea din carte, tocmai pentru a‑i încredința de­spre va­labilitatea textelor și pe cei care privesc cu „suspiciune” ediția noas­tră a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.
[5] Maica Domnului a fost un fel de duhovnic direct al ei, căci nu se vor­beș­te de vreun duhovnic‑preot la care Sfânta Maria s‑ar fi spo­vedit. În toate aces­tea se vedea lucrarea specială pe care a avut‑o Dumnezeu cu această sfântă femeie.
[6] Sf. Sofronie al Ierusalimului, Viața Preacuvioasei Mai­cii noastre Maria Egipteanca, în „Triod”, Editura IBMBOR, București, 1986, p. 652.
[7] Se știe că viața ascetică a creștinilor nu a fost privită unilateral. În pri­mele secole, ea avea alte exigențe și, am putea spune, alte ac­cente, dar înce­pând cu Clement Alexandrinul, Origen și culminând cu părinții pustiei Egip­tului și mai ales cu Evagrie Ponticul (majoritatea in­fluențați de neopla­to­nism), „rigorile” vieții ascetice au crescut atât de mult, încât ele au devenit im­posi­bile chiar și pentru unii monahi, nu mai zicem de mireni. În prezent, mai ales în unele mănăstiri din Sfântul Munte, dar și în unele comunități pa­ro­hiale izolate din diaspora ortodoxă, se încearcă o revenire la sensurile pri­ma­re ale ascezei.
[8] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 12, Bu­cu­rești, 1997, p. 94.
[9] Canoanele Bisericii Ortodoxe (CBO), ed. 1992, p. 12.
[10] Cf. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, par­tea I, Arad, 1930, pp. 203‑204.
[11] CBO., p. 13.
[12] Cf. Nicodim Milaș, op. cit., pp. 204 ‑206.
[13] CBO, p. 207.
[14] Creștinii botezați, dar cu păcate care opresc de la împărtășanie, după Ca­noane, nu au voie să stea la Liturghie, ci trebuie să iasă odată cu cei ne­botezați (catehumeni) și să stea la ușa bisericii cerând mila lui Dumnezeu și iertare de la toți.
[15] „Rugăciunea a II‑a a credincioșilor din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”, în Liturghier, ed. cit., pp. 135‑136.
[16] „Rugăciunea înainte de «Tatăl nostru»”, în Liturghier, p. 157.
[17] „Rugăciunea de la «Sfintele Sfinților»”, în Liturghier, p. 159.
[18] Prin această afirmație Sfântul Ioan Gură de Aur nu neglijează cele­lalte aspecte ale Jertfei Euharistice, ci doar îl scoate în evidență pe cel princi­pal – împărtășirea.
[19] Sfântul Ioan hrisostom, Comentariu la Epistola către Efeseni, Omilia III, trad. rom. Theodosie Athanasiu, Iași, 1902, pp. 31‑32.
[20] Cf. Arhim. Ilie Mastroianopulos, Potirul nemurii, cap. III, (lb. rusă), Moscova, 1997, p. 71.
[21] Ibidem, cap. IV, p. 99.
[22] Viața Sfântului Macarie Egipteanul, trad. Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu, în PSB 16, Editura IBMBOR, București, 1992, p. 27.
[23] Din învățătura Sfântului Macarie desprindem ideea că împărtăși­rea rară favorizează lucrarea diavolului. Este deci explicabil numărul mare de de­monizați din zilele noastre. Posedarea demonică poate să nu aibă legătură di­rectă cu împărtășirea, dar în același timp poate fi rezultatul unei împărtășiri cu nevrednicie, cum a fost cazul lui Iuda, precum și cauza unei împărtășiri rare, cum învață Sfinții Părinți.
[24] Sf. Ioan hrisostom, Comentariu la Epistola către Evrei, „Omilia IX”, trad. Theodosie Athanasiu, București, 1923, p. 152.
[25] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 93 către patriciana Chesaria, trad. rom. în PSB, vol. 12, Editura IBMBOR, București, 1988, p. 269.
[26] Sfântul Ambrozie, De sacramentis,V, și Fericitul Augustin, Epis­tola LIV, 2, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Editura IBMBOR, București, 1999, pp. 340‑341.
[27] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, 23, cap. XXI, trad. rom. în PSB, vol. 57, Editura IBMBOR, București, 1990, p. 722.
[28] Patericul (Egiptean), „Avva Carion”, Editura Episcopiei Orto­doxe din Alba‑Iulia, 1990, p. 124.
[29] Sf. Nicodim Aghioritul și Neofit Kavsokalivitul, Despre dumnezeiasca împărtășanie cu prea­curatele lui Hristos Taine, trad. rom., Editura Orthodoxos Kypseli, Thesalonic, 1992, p. 19. Noi am citat du­pă prima ediție românească. Acum mai există o ediție – 2001 –, care are însă titlul modificat.
[30] Vita Abbatis Apollo, PG 73, 1161, apud Calist și Ignatie Xanthopol, „Cele 100 de capete”, 92, în Filocalia, vol. 8, Editura Humanitas, București, 2002, p. 199.
[31] Sf. Teodor Studitul, Cuvinte duhovnicești, 61, Alba‑Iulia 1994, pp. 189‑190.
[32] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza IV, trad. diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 70. A se vedea și comentariul de la nota 21, p. 70. O îm­părtășire deasă e recomandată și de Regulamentul mo­nahal al B.O.R., accentuându‑se că este nevoie ca, pentru împărtășirea săptămânală, mo­nahul să participe la toate Laudele și cu dragoste să facă toate ascultările în­credințate. Mai mult decât atât, Regu­lamentul prevede o pedeapsă canonică pentru monahii și frații care se împărtășesc mai rar decât o dată pe lună.(Cf. Art. 71, b‑c., Editura Trinitas, 1998, p. 25.)
[33] Cf. Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 41.
[34] Sf. Grigorie Palama, Dialog al legiuirii celei după Hris­tos, apud Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, ed. cit., nota 1050, p. 341.
[35] Sf. Simeon al Thesalonicului, Tractat asupra tuturor dog­me­­lor noastre ortodoxe…, trad. Toma Theodorescu, București, 1865, cap. 242.
[36] Chiar dacă afirmația a fost luată de bună și de către unii dintre marii du­hovnici, aceasta nu înseamnă că ea este adevărată. În isto­ria monastică au existat cuvioși care au postit săptămâni întregi și au stat în pustie zeci de ani, dar în anumite probleme de învățătură au greșit. Acest lucru nu arată ne­apărat că ei sunt eretici, ci în primul rând că sunt oameni și că Dumnezeu, printr‑o pedagogie neînțeleasă de noi, îngăduie oamenilor (ca persoane izo­late) să mai greșească pentru a nu se trufi. De aceea Ortodoxia este Sino­dală.
[37] Cf. Anthony M. Coniaris, Introducere în credința și în vi­ața Bi­seri­cii Ortodoxe, trad. C. Făgețan, Editura Sophia, București, 2001, p. 171 și la P. Vintilescu, op. cit., p. 342.
[38] CBO, 1992, p. 437.
[39] Ibidem, pp. 401‑402. A se vedea și Canonul 12.
[40] Bineînțeles, „nu putea un pom rău să dea roade bune”.
[41] Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 102‑105.
[42] A se vedea despre aceasta studiul Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, „Discu­ții mai noi asupra unor probleme mai vechi în jurul Mărturisi­rilor de credință”, în Logos. Înalt Preasfințitului Arhiepiscop Barto­lomeu al Clujului la împlini­rea vârstei de 80 de ani, Editura Renașterea, Cluj‑Napoca, 2001, pp. 313-320. A se mai vedea: G. Racoveanu, în Predania, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 131; și Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă, Edi­tu­ra Sym­bol, trad. Pr. Ion Buga, p. 65.
[43] Unii teologi, ziși tradiționaliști, dar mai ales Pavel Florenski, crede că Măr­­turisirea lui Petru Movilă a fost copiată după cea cato­lică a lui Petru Ca­nis­sius și că este plină de greșeli. Cu toate acestea, noi amintim faptul că ea a fost re­cu­noscută de patriarhii ortodocși de atunci, iar în 1996 Petru Mo­vilă a fost trecut în rândul sfinților de către Biserica Ucraineană, aflată sub jurisdicția Moscovei.
[44] A se vedea studiul Părintelui Scarlat Porcescu, „Sinodul de la Iași – 1642”, în volumul Hristos în Moldova, Editura Trinitas, Iași, 2001. Aici se ar­gumentează că la Iași a fost o simplă Conferință con­sultativă și nu un „Si­nod”.
[45] Credința Ortodoxă, partea III, cap. 38, Editura Trinitas, Iași, 1996, p. 336. Foarte interesant este că, personal, Sfântul Petru Movilă agrea și reco­manda o împărtășire cât mai deasă. El însuși se împărtă­șea de 3‑4 ori pe săptămână. Acest lucru ne bucură, dar în același timp ne întrebăm de ce Pe­tru Movilă nu a abordat în același duh ră­săritean patristic și „porunca” a pa­tra bisericească, nereușind să se abată prea mult de la sursa latină din care s‑a inspirat? (Cf. Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Editura Polirom, 2002, p. 28).
[46] În sursa mai sus menționată chiar și acest lucru lipsește.
[47] Aceștia, numindu‑se „tradiționaliști”, îi acuză pe cei care prac­tică dea­sa împărtășire de încălcare a Tradiției. Nu cred că mai trebuie și alte argu­men­te pentru a arăta care este adevărata Tra­diție.
[48] Cf. Rugăciunea a IV‑a de Mulțumire. Această rugăciune, ca și celelate rugăciuni înainte și după împărtășire, au început să fie percepute ca pra­vilă înainte și după împărtășire abia începând cu secolul al XI‑lea, iar în­ce­pând cu secolul al XIV‑lea, lor li s‑a adăugat și actualul Canon înainte de îm­părtășire (cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ (și alții), «Евхаристия», în ПЭ, том 17, p. 616).
[49] Aceste canoane au fost reduse considerabil de către Sfântul Ioan Pos­tito­rul (secolul al VI‑lea), cu condiția de a fi completate cu post, me­tanii și mai ales milostenie.
[50] Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocă­ința în trecutul Bisericii”, în „B.O.R.”, 3‑4/1955, pp. 231‑235.
[51] Cf. Anthony M. Coniaris, op. cit., p. 170.
[52] Sf. Nicodim Aghioritul și Neofit Kavsocalivitul, op. cit., p. 80.
[53] Apud Ilie Miniat, Omilie la Duminica Floriilor, trad. rom., Editura Mitro­poliei Ungro‑Vlahiei, București, 1945, p. 346.
[54] Din ospățul Stăpânului, „Omilia II”, trad. Irineu Bistrițeanul, Editura Adonai, 1995, pp. 36, 43.
[55] A III‑a Rugăciune de seară și Rugăciunea către Îngerul Păzitor de dimi­neață. Și aceste rugăciuni sunt numite de Sfântul Ignatie Briancianinov spovedanie, dar (evident) nu cu același efect ca Taina Spovedaniei, în care iertarea este, fără îndoială, sigură și de­finitivă.
[56] Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor…”, în rev. cit., pp. 225‑231.
[57] Dacă însă răsfoiești astăzi chiar și cel mai „liberal” formular de spo­ve­­danie propus de unii preoți (nu zic de Biserică), te sperii uneori la ce „te­ro­rism duhovnicesc” ajung aceștia să‑i supună pe cre­dincioși, deși, de cele mai multe ori, ei înșiși nu se spovedesc după acele formulare, ci le impun doar altora.
[58] Cf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 66.
[59] Tractat asupra tuturor dogmelor credinței…, cap. 249, București, 1865, p. 166.
[60] Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 36, p. 86.
[61] Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, cap. VI, trad. rom., Editura IBMBOR, București, 1997, p. 200.
[62] Liturghier, ed. cit., p. 419.
[63] Arhim. Ilie Mastroianopulos, op. cit., p. 106. Această „listă” este doar orientativă. Lucrurile trebuie văzute nuanțat. Mona­hii, de exemplu, pot fi opriți de la Împărtășanie și pentru păcate mult mai mici, dar aceasta nu înseamnă că în cazul mirenilor pot fi făcute prea multe concesii.
[64] O astfel de influență a fost reclamată de multe ori de mai mulți teologi de renume, printre care îi amintim pe pr. Alexandr Schmemann și mai ales pe Pr. John Meyendorff.
[65] Se referă la părintele duhovnicesc, ava, căci și Simeon Evlavio­sul, du­hovnicul Sfântului Simeon Noul Teolog, era nehirotonit. Deci, în cazul mo­nahilor, și numai în cazul lor, permisi­unea de a se împărtăși o poate da și ava. Aceasta însă nu exclude, ci implică în mod obligatoriu și mărturi­sirea ca taină la un anumit interval de timp. (Cf. Sf. Simeon Noul Teolog, „Epistola I”, în Scrieri, vol. III, Editura Deisis, Sibiu, 2001.)
[66] Această practică se întâlnește în multe mănăstiri și schituri athonite și este respectată cu o deosebită strictețe la Vatopedi (cf. Arhimandrit Efrem, Cu­vânt din Sfântul Munte. Omilii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, pp. 53‑55, 89‑91, 300).
[67] Despre viața mea în Hristos, trad. D. Dura, Sibiu, 1995, p. 5.
[68] СЛУЖЕБНИК, St. Petersburg, 1911, p. 179.
[69] Ibidem, p. 180.

(sursa: http://www.teologie.net/)