M-am pierdut în negura gândurilor, m-am pierdut de viaţă.

Nu pot să mă mai regăsesc în ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu mai sunt eu... m-am schimbat. Cu toate că n-aş fi crezut că pot să schimb atât de multe la mine, doar pentru că simt. Eram o fire veselă, o companie plăcută pentru oricine, eram înconjurată de lume care-mi căuta prezenţa, pentru că oricât de mare supărare era, eu aduceam un zâmbet. Mă prăbuşesc în fiecare zi câte puţin, dar... revin apoi la poziţia iniţială, fără să-mi dau seama că ceea ce se strică în interior nu poate fi trecut atât de uşor cu vederea. Am crezut că pot vindeca tot, imediat după ce se îmbolnăveşte, dar m-am înşelat. Rana se strânge, într-adevăr... dar nu se vindecă în totalitate.

Am ajuns într-un loc de unde nu mai găsesc ieşirea, o cupolă transparentă prin care văd ce se întâmplă afară, dar nu pot ieşi. Iar aici s-au închis cu mine toate problemele, tot ce doare şi toate grijile pe care mi le-am făcut în ultima vreme. Aş vrea să le fac loc să iasă..., dar apar altele şi altele care mă lovesc. Simt că nu mai am nici puterea să cad în genunchi măcar. Sunt închisă aici, îi văd pe ceilalţi cum trec, şi-i strig... cu toată forţa, aş vrea să mă audă cineva şi să mă scoată de-aici, dar strig în van... nimeni nu mă poate auzi. Aşa că scriu... scriu pentru mine, scriu pentru că nu mai găsesc altă soluţie, scriu pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar uneori nu mai am pe nimeni. Îmi aduc aminte de zâmbetul care mi se aşeza pe buze în fiecare clipă spunând " Nu contează. O să trec şi peste asta. Sunt o optimistă."... Şi îl caut, să îl aşez din nou pe buzele mele, dar... nu-i nicăieri. Mi-e dor de mine... şi de el.

Andreea