Am învăţat că oricât de mult am vrea să ne uşurăm situaţia, nu putem face decât acceptându-o şi mulţumindu-I Domnului pentru suferinţe.
Cu ce se schimbă treaba??????

Am ajuns şi eu la concluzia asta, de câteva ori: că trebuie acceptat! Şi unde e alinarea? Unde e uşurarea? Unde e... ???? Mi se pare un CHIN viaţa! Altceva mai bun decât acceptarea nu există??

Nu pot să cred că tot ce poţi face e să accepţi! Mă revoltă câteodată această singură soluţie! Sunt dezamăgită de soluţiile astea! Şi nu înţeleg de ce lumea Îl face pe Dumnezeu un asupritor? Şi eu fac aşa! Pe de o parte spunem că e Iubirea însăşi, izvorul iubirii, pe de alta să ne cutremurăm de El!!??!?!?!? Păi ce iubire e asta: iubim de frică, învățăm să iubim de frică? Nu concep asta! Nu ştim să găsim deloc un balans între... şi mai cred că Spovedania însăşi ar trebui să tindă către un fel de consiliere, un loc unde să spui ce te apasă, dar să îţi şi recunoşti vina, greşeala, spui tot ce te apasă pe suflet! Dar mă uit în ghidul de Spovedanie şi acolo văd atâta rigiditate!!!!! Mă îngrozesc!!!! Sunt multe lucruri care te limitează la nişte chestii, te limitează! Nu ştiu! Apoi dacă un om mai simplu ia îndreptarul ăla îşi pune mâinile în cap şi o să citească de pe foaie lista de păcate! Unde mai e frământarea lui??

Sunt revoltată, dezamăgită de ce imagine creăm noi, oamenii, despre Dumnezeu, de te şi apucă frica, cum că vei lua o palmă de la Dumnezeu!

mdea... că m-au apucat nervii!

Deşi văd ce nevoie acută are omul de iubire, IUBIRE!!!!! Atunci de ce Dumnezeu e văzut cu aşa ochi asupritori?:(( sau chiar e?:(( toţi vrem atâta iubire şi fericire!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! : IUBIRE!!!).

L.