Sărut mâna, Măicuţă!

Zi de zi, când ajung seara acasă, deschid site-ul dumneavoastră cu o mare sete de a mai citi din mesajele, frământările celor ce vă scriu şi a răspunsurilor dumneavoastră şi, mai tot timpul mă întreb: oare când voi da la o parte lenea, frica de a mă uita acolo înlăuntrul meu şi de a vă scrie, pentru că nu există zi în care acest strigăt să nu îşi facă apariţia, însă nu-i dau ascultare. De ce oare? Cred că este o ispită asemănătoare cu cea pe care o am în unele duminici dimineaţa, când trebuie să mă trezesc să merg la biserică şi ceva parcă mă "ţine" în pat, o ispită care mă biruieşte adesea, pentru că nu am voinţă.
Nu aveţi idee cât de mult mi-aş dori să urmez seminarul dumneavoastră, şi mi-aţi mai spus-o şi dumneavoastră în puţinele dăţi în care v-am scris.

Ce să fac, măicuţă, să pot măcar începe lupta cu mine? Cum să încep să mă lupt cu mine atunci când bietul meu glas lăuntric mă îndeamnă să mă rog, iar eu nu-i acord nici o atenţie? Parcă mi-e frică să intru în mine şi să mă văd, timp în care mă complac cu felul meu cuminte de a fi, mergând la biserică, postind şi făcând unele fapte ale vieţii duhovniceşti doar din exterior, fără să le mai trăiesc, cum făceam odată? Parcă mă ţine ceva legată să nu intru în mine, să nu intru şi să scot lepra din sufletul meu.

Măicuţă Siluana, rugaţi-vă şi pentru mine, păcătoasa!

Să ştiţi că pe mine mă mângâie mult acest site, chiar dacă nu aplic nimic în viaţa mea din ceea ce citesc.

Sărut mâna,

M.