„Adevărul ne dă putere să devenim fii în El.”
Am trecut repede peste cuvântul ăsta echivalând în mintea mea Adevărul cu Hristos. O fi, că așa zice, că EL e Calea, Adevărul și Viața, dar e ceva mai mult aici, nu? Adevărul despre noi în iubirea Lui. Ceva de genul s-a tradus mai apoi în mine. Căci așa simplu, Domnul Iisus putea fi cumva exterior și ce-i place mult minții mele să creadă, păcălit. Dar nu e așa. Domnul ne dă putere doar dacă îndrăznim să ne vedem, dacă îndrăznim să mărturisim drept (mă uimeau cuvintele unei rugăciunii de dinainte de spovedanie în care cerem ajutor să facem o mărturisire adevărată! Greu asta! Ce vreau eu să văd, sau ce văd eu cu ochiul meu ușor de păcălit e total diferit de realitate. De asta rămân de atâtea ori uimită la spovedanie că eu spun una și o cred așa și părintele îmi spune alta. E greu să îl cred... Chiar dacă cred că îmi vorbește Hristos, (Mi-e greu să Îl cred.), să Îl primim în viața noastră așa cum e ea! Și de ce oare suntem (oare doar eu am fost?) învățați că trebuie să ne schimbăm viața ca să Îl primim pe Hristos? Maică, m-am împărtășit toată copilăria învățând că spovedania e un fel de schimbare bruscă pe care o faci ca să te întâlnești cu Hristos. Fără nu poți. Fără nu te vrea, da! Așa auzeam (oare așa și se spunea?): că Domnul mă vrea sfântă și până nu sunt n-am ce căuta la EL. Cum mi-am putut imagina că o spovedanie grăbită și ciuntită poate echivala cu sfințenia, nu știu... magic!
Ufff, se uită încă Domnul cu milă la mine că mă înstrăinez când mi se pare că viața mea nu e cum vrea EL. Când mă așez pe patul lui Procust și văd că nu mă potrivesc și mă întristez și fug. Am nevoie să îmi asum adevărul despre mine ca să Îl pot lăsa în viața mea. Am nevoie să mă cunosc (ce lucrare minunată de cunoaștere de sine prin ochii Lui face seminarul!) și să nu mă mai inventez.

Săru'mâna!

Hristos a înviat!
CV