5 Decembrie

Ajunul Sfântului Nicolae

Pe zi ce trece descopăr că se întâmplă acest ceva oarecum extraordinar: particip la Seminarul iertării ca la ședințele Al-Anon: Intru pe site, citesc, mă identific, mărturisirile altora activează, trezesc, declanșează (trigger) sensuri, evenimente, amintiri cumva înțepenite sau ascunse în mine și începe astfel să se deruleze povestea mea. De fapt, acesta este mecanismul prin care se păstrează firescul în grupurile de suport. E afectată puțin doar spontaneitatea (e un decalaj temporal prea mare între interacțiuni).

Răspunsul de azi de pe site al maicii Siluana și cuvintele lui D. mă răscolesc de dimineață puternic. E recunoaștere multă pe cale, dar mai mult, e o descoperire nouă și trăiesc adâncul sentiment că nu o cunosc decât foarte puțin și atât de epitelial pe maica. E bine, că asta mă smerește. Însă mă uimește de bună seamă că s-a ținut atâta timp în a nu mă grăbi sau iscodi mai mult. E bine. Răspunsul maicii este adânc, total – pentru această etapă și aceste condiții –, și mai ales extrem de sincer, de neambiguu și, ca un bonus, spune lucruri de o greutate strivitoare cu o delicatețe și cu o blândețe de nedescris:

Fetița mea iubită,

Când cineva „își permite” să simtă ura care a însoțit durerea unui abuz, sau a unui lanț de abuzuri, pe care a învățat s-o nege și s-o îngroape cât mai adânc în uitare pentru a putea trăi, după ce în acel atunci și acolo n-a putut, sau n-a știut să facă ceva ca să se apere sau să se „răzbune”, nu va mai întreba „de ce?”.

Nu va mai întreba pentru că va descoperi, în chiar focul urii asumate, că abuzurile de orice fel nu se explică prin „de ce”, nu au o cauză rațională, depistabilă cu rațiunea, ci una irațională, bestială, ucigașă.

În acest moment omul se întâlnește efectiv cu propria libertate și poate să aleagă răzbunarea prin ucidere sau iertarea.

Dacă alege să ucidă, nu va alege niciodată confruntarea față către față cu acela și nu va putea s-o facă „vărsându-I sângele”, pentru că acela are un ascendent, o putere ascunsă asupra sa. Mai mult, acela i-a „intrat cumva în propriul sânge”. Așa că va trăi multă vreme răzbunându-se și ucigându-se pe sine însuși. Apoi, obosit și chinuit, va alege să ucidă, repetând gestul abuzator aspra altcuiva. Alesul, „țapul ispășitor”, va trebui să fie cât mai nevinovat, cât mai aproape de condiția sa din momentul abuzului. Iar formele abuzului pot fi uneori atât de rafinate, încât ne putem permite să nu le luăm ca atare: un râs, o ironie, un gest obscen sau disprețuitor, o mângâiere, o aluzie…

Ei, de cele mai multe ori, în această etapă nu urâm pe nimeni! Nu putem urî pentru că ura s-a transformat în armă ucigașă rece, eliberată de căldura firească a sufletului. Câtă vreme urâm putem încă ierta și iubi. Iată de ce strigi cu uimire că poate acum a venit vremea să urăști!

Ca să învățăm iubirea după care însetează inima noastră, e nevoie să intrăm în iadul din noi, acolo la rădăcina durerii netrăite până la capăt și să redescoperim, să redeșteptăm ura aceea și să i-o oferim lui Dumnezeu s-o transforme în iertare și iubire pentru om și ură neadormită pentru păcatul lui și, apoi, pentru al meu. Aceasta e lucrarea lui Dumnezeu în noi pe care El o face, dar numai dacă noi i-o oferim ca pe o jertfă vie a sufletului pus pe jarul durerii de care am fugit prin uitare.

Revenind al întrebarea „de ce?”, nu putem să nu vedem în ea un reproș, o acuză aduse lui Dumnezeu, Care a permis asta și n-a făcut nimic atunci.

Eu nu pot să răspund în locul lui Dumnezeu, dar știu că El nu întârzie cu răspunsul când Îl întrebăm ca să înțelegem și să putem iubi. Eu am primit multe răspunsuri și cred în făgăduința Lui că voi cunoaște toate, așa cum El mă cunoaște pe mine. Acum toată truda mea e să mă las cunoscută de El ca să nu aud în ceasul judecății că nu mă știe, deși I-am rostit Numele de atâtea ori și chiar minuni am făcut în Numele Lui!

Ce pot eu să spun, încercând să pun în cuvine înțelesurile primite, este că pentru a înțelege încă de la primele experiențe de viață, de ce ni se întâmplă ceva dureros, e suficient să aflăm că în această lume există răul și să fim învățați să ne apărăm. În funcție de cei ce ne vor învăța, nu numai prin cuvânt, ci mai ales prin propria lor comportare, vom fi apoi, sau nu vom fi, victima răului și a raportării la el. Așadar, dacă omulețul nu este pus sau nu se pune cu știință, seriozitate și responsabilitate sub protecția lui Dumnezeu, este expus și se expune răului care încă stăpânește întunericul acestei lumi și va intra în „jocurile” lui, lăsându-se ademenit de începutul care nu pare rău, sau chiar așa de rău (uitând, desigur, că am făcut rău când n-am ascultat sfatul sau porunca părinților), ba dimpotrivă! Sau se expune, uitând să aibă grijă, sau rușinându-se să se apere sau să strige, sau să pârască…

Fără Dumnezeu, omulețul nostru va învăța să se apere doar prin metodele omului căzut, mereu contaminate de sugestii demonice, și abia apoi, după mai multe sau mai puține suferințe (în funcție de mândria lui), prin cele dumnezeiești.

Suferința umană nu vine atât din durerea evenimentului traumatizant, cât din raportarea afectivă la aceasta și lanțul de sentimente – resentimente – fapte „reperatori” care urmează. Dacă un copil abuzat ar putea să trăiască toată ura pe care o simte atunci și să și-o exprime cerând apărare și ajutor, ar reuși apoi să „metabolizeze” evenimentul „fără rest” și să ierte, redevenind întreg și sănătos sufletește. Dar acest lucru se întâmplă rar, pentru că mulți copii sunt singuri în catastrofe, singuri de frica părinților, de frica de a nu fi înțeleși, singuri din cauza rușinii pentru „partea lor” de vină care, de obicei, este indusă de abuzator și chiar de cei care ar trebui să-i apere sau să-i ajute să trăiască durerea traumei în mod sănătos. Ca urmare, va învăța să trăiască în logica ucigașă a acestei lumi și nu va ieși din ea decât în momentul în care o va lepăda, alegând să intre în logica lui Hristos Dumnezeu, Mântuitorul lumii!

Asta este invitația pe care o face Seminarul nostru!

Cu dragoste și recunoștință pentru dragoste și ascultare,

M. Siluana

Cuvintele răsună puternic în conștiința mea pentru că se adresează lui D., sufletului lângă și împreună cu care am pătimit adânc. Dar prin aceste legături tainice am retrăit altele. În logica irațională a abuzului, a acestei răniri universale incredibile, desfășurată zilnic în cele de mai neînchipuit forme mi-a părut și mie imposibilă iertarea și împăcarea.

E ciudat că trebuie să trăiesc ura și răutatea pentru a mă vindeca. Dar prin conștiință și rugăciune. Fără Dumnezeu și fără conștiință, cedăm acestei uri oricum, și devenim supuși ei. Abuzatul devine abuzator – ce dramă catastrofală! Să fii abuzat și să sfârșești prin a deveni ceea ce urăști mai mult: propriul tău abuzator, perpetuator al morții ca ucidere de frate. Doamne! Îmi atinsesem limita de rezistență umană. Am avut nevoie de Tine sau aș fi murit de tot omorând.

Când nu mi-am putut cere iertare lui A. pentru izbucnirea mea, l-am văzut plecând și am simțit o incredibilă vinovăție, culpabilitate deasupra căreia nu m-aș fi putut menține decât cu un uriaș efort și consum psihic de minciună și negare. A urmat imediat a doua zi spovedania, altfel m-aș fi prăbușit sub povara propriilor mele false mustrări de conștiință și aș fi devenit supus celui pe care de fapt îl disprețuiam (Doamne, sunt milioane de oameni care stau în relații cu oameni pe care îi disprețuiesc pentru că se tem să-și înfrunte adevăratele sentimente!). Spovedania m-a scăpat și de pierderea libertății, și de disprețuire. De fapt, a sta în relație de supunere față de un om pe care-l apreciezi cu adevărat, pe care-l iubești și căruia i te dăruiești presupune o mare libertate interioară (în forurile cele adânci). A sta în relație cu un om pe care-l disprețuiești e teribil, pentru că sunt de fapt prins în capcana propriului meu dispreț. Duplicitatea e sfâșietoare, cunosc de dinăuntru asta. A pleca, înseamnă a recunoaște atât acel dispreț, cât și propria mea micime. Forma de rezistență este mândria de jos, autosatisfacția perversă a unui suflet superior de a sta supus unor condiții sau persoane net inferioare lui. Absolventul de filosofie șef de promoție face pizza. Aici pot învăța în schimb să nu mă mai mândresc atât, învățând să iubesc omul și să-l înțeleg în fiecare ipostază. Omul simplu, nesofisticat. E câte un pic din toate. Negarea mă împiedică să mă întâlnesc cu mine însumi. Mă întâlnesc zilnic cu proiecții de-ale mele, despre cum cred că sunt eu, arareori cu mine cel real. Uneori îmi măsor refuzul prin oamenii pe care-i tolerez în jurul meu, care-mi indică distanța la care mă aflu de mine însumi.

Dacă învăț a iubi puțin mai mult astăzi, înseamnă că nu am pierdut această zi. Când Domnul mă crește învățându-mă prin durere a accepta și a iubi mai mult, simt această recunoștință puternică și vindecătoare. Îmi scad pretențiile și îmi crește bucuria de a fi.

7 Decembrie

Duminică. Prima ninsoare a anului. Pr. P. tușind și rostind Liturghia ca un copil lovit…

La muncă, o așezare armonioasă a dinamicii grupului.

Mă rog încă să nu rănesc pe nimeni. Sentimentul de siguranță și bucurie. Mă simt crescut, bucuros, încântat, prezent – mai ales prezent, iubitor, protector, cald, darnic, recunoscător, calm, blând.

Pr. P, din nou despre smerenie, ca realism (de unde știe el despre realismul duhovnicesc?) care înseamnă a-ți asuma darurile de la Domnul. Într-adevăr, tot mai clar pe zi ce trece forma mea de mândrie, ca îndârjire în neacceptarea darurilor, rezistență pasivă la răscumpărare, iertare, har. Din frică și lașitate.

Pr. Adrian Făgețeanu despre răutate: răutatea curată, răul ca atare este mai puțin periculos decât viclenia, răul care se insinuează, care păcălește, care se strecoară perfid și tăcut.

8 Decembrie

O întâmplare din copilăria părintelui Calciu: „Am avut acea credință simplă, care ne-a ajutat să primim toată învățătura despre Dumnezeu în chip firesc, fără îndoieli. Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am auzit citindu-se la slujbă despre un pustnic care, fiind nevoit să treacă peste un râu foarte mare, s-a rugat la Dumnezeu și a trecut pe apă ca pe uscat. Și ce am gândit eu? În grădina noastră, tata lăsa mereu un petic de grădină nelucrat. Acolo creșteau în voie urzici usturătoare… Deci m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu, să mă ajute să trec prin urzici desculț, fără să mă urzic… Aveam, cred, șase, șapte ani… Grădina noastră era lipită de gardul bisericii și icoana Sfântului Nicolae, patronul ei, pictată pe frontispiciu, privea drept la noi în grădină. Adeseori această icoană mă oprea de la mici răutăți și năzdrăvănii copilărești. M-am rugat deci și Sfântului Nicolae să mă ajute. Știam de la mama că e făcător de minuni, iar eu voiam o minune. Am simțit un fel de furnicare prin inimă și o credință copilărească în ajutorul sfântului. O încredere deplină mă îndemna să pășesc. Locul acela cu urzici era în apropierea gardului vecinului nostru. În clipa în care am pășit în urzici, s-a întâmplat ceva: o lumină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu ca și cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lângă mine, de parcă aș fi fost în fiecare loc și nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pământ. Lumina străpungea totul. Nu mă gândeam că aș putea fi urzicat și nici nu eram. Aveam o mare fericire în mine, dar nu-mi dădeam seama de ea. Parcă fusese dintotdeauna acolo.

Mergeam fără să știu, poate repede, poate încet, parcă timpul și distanțele nu mai existau. La un moment dat am auzit glasul vecinului înjurând urât, probabil vreo vită. M-a cuprins un fel de mânie și am gândit rău despre el. În clipa aceea s-a stins lumina și m-am urzicat. Ajunsesem cam pe la jumătatea distanței. Am sărit într-o parte și mi-am scărpinat pielea urzicată. Totul reintrase în ordinea firească: iarba, zarzavaturile, picioarele mele cu mai multe bășici.”
Călin