Maică, am văzut pe Site o fată zicând că acum nu mai puteţi fi acuzată ca mincinoasă, sau ceva de genul ăsta.
Într-o zi mă întrebam şi eu de ce postaţi (nu mă jumuliţi pentru asta) unele mesaje care seamănă foarte mult, adică regăseam acelaşi mesaj în alte mesaje, şi tot aşa.
Şi imediat mi-am dat seama că e truda, efortul dumneavoastră de a „demonstra”, arăta şi iar a arăta celor din jur că într-adevăr se poate, că nu sunt fantasme.
E truda de a arăta şi celor care nu s-au oprit în loc să îşi asculte pulsul, inima... e truda de a „demonstra” că oricine poate, şi de a arăta minunile şi lucrarea Domnului şi Măicuţei Sale celor încă fricoşi, ca mine :|... Oh!
Adică faptul că se „repetă” ideile spuse cu alte cuvinte şi prin alte experienţe de viaţă, arată truda şi dragostea şi osteneala şi faptul că vă pasă şi parcă ziceţi: „Există Dumnezeu! Nu sunt fabulări!”...
Dau curajul oamenilor, „Uite că e posibil! Nu e imposibil!”.
Voiam să vă zic de Marin Constantin.
Dânsul nu a dirijat ieri, decât vreo două, trei cântece, deci câteva minute din aproape trei ore cât a fost concertul.
Înainte să apară dânsul pe scenă s-a pus un scaun exact la mijloc, în faţa Corului (era şi o femeie însărcinată în cor: X) şi...
La un moment dat când s-a întors cu faţa după primul cântec, s-a clătinat pe propriile picioare şi... atunci m-am cam speriat, m-a şi durut. A fost un sentiment ciudat.
Şi imediat după aplauze, s-a pus pe scaun şi a dirijat de acolo. (M-am uitat pe net şi are chiar 83 de ani)
Şi aşa mi-am adus aminte de Lutierul din Codlea, căruia îi tremurau mâinile când ţinea câte o frântură de vioară şi mi-o arăta şi care a zis că vrea să moară ca Brîncuşi.
M-a mişcat să văd un om obosit cu trupul, dar viu în sufletul lui, pentru că trăia geniul în el, care a născut Corul.
Adică... am văzut trupul separat de suflet, în sensul că oboseala trupului nu avea nici cea mai mică putere, forţă să stingă, să strice din iubirea lui pentru ceea ce a iubit la viaţa lui.
Am impresia că spun o prostie: evident că nu are cum să strice, dar pe moment am simţit că celula mea tresare şi vibrează văzând omul acela şi oboseala trupului lui.
Şi acum vreo două, trei zile, sau chiar ieri, nu mai ştiu când, m-a străfulgerat gândul, şi am o întrebare pentru dumneavoastră: talantul, darul pus în Om, pe lângă faptul că este pus în celula lui, drept capacitate, îndemânare, vine împreună cu acel ceva care face ca celula, urechea, gândul, ochiul, sentimentul să tresară, să iubească?
Adică m-am gândit eu că e imposibil ca Dumnezeu să pună un talant fără să sădească şi iubirea în inima omului pentru acel ceva, care va fi necesară pentru a naşte frumosul cu talantul tău, a naşte ceea ce este specific talantului, darului tău.
Încă mă gândesc care mi-s talanţii, dar... bănuiesc că asta e o „cheie” cu iubirea... sau poate bat câmpii.
Meditez încă, dar aşa mi se pare mie a fi în „natura” lucrurilor. De exemplu, eu chiar iubesc Umbra. E splendidă! Implică atâtea chestii, deşi pare a fi o chestie nesemnificativă.
Eu o Iubesc!

Iubitoarea din umbră a Umbrei