Despre Icoana Lui

Am plâns când am văzut icoana Lui de pe Sinai. Şi mi-am dorit-o foarte mult. În mod surprinzător am găsit-o cu greu. Ce vreau să subliniez e că în alte „reprezentări”, mâna Lui, cu care binecuvântează arată normal. Nu e nimic care să-ţi atragă atenţia... O să înţelegeţi de ce spun asta...

În timpul uneia dintre crizele mele de depresie, am dat cu pumnul în perete. Tare! Cu pumnul deschis şi înroşit, m-am prăbuşit în pat de durere... Strigam la El şi Îl certam... Dar pe când mă zvârcoleam, ochii mi-au rămas aţintiţi pe icoană. AM AMUŢIT. Mâna Lui, în icoana mea, e înroşită. Mâna lui parcă e însângerată! Nu ştiu de ce e contrastul ăsta, culoarea e foarte saturată în zona aceea iar mâna Lui parcă e sângerie.

Mi s-a părut că plânge şi îmi spune. „Simt durerea ta!”. A simţit durerea mea. Când am dat cu pumnul în perete am dat de revoltă şi de ciudă. De disperare. Dar L-am rănit pe El. Nu cu pumnul meu am dat. Cu al Lui...

De atunci n-am mai lovit nimic cu pumnul şi mă uit mereu la mâna Lui, în speranţa că se va vindeca. Că-i va trece. Dar pata aceea roşie a rămas pe icoană, ca să nu uit... De fapt, nu-mi amintesc icoana altfel decât aşa. Vreau să cred că a fost felul Lui de a-mi spune că ce mă doare pe mine, Îl doare şi pe El, că simte durerea mea, şi că eu în durerea mea sunt importantă pentru El...

Despre mama

Imaginea mamei mele într-o după-amiază de vară când mergeam spre casă, împreună, de mână. Rochia ei de mătase înflorată, cu margarete, flutură în vânt şi parcă mă atinge şi pe mine şi mă gâdilă. Mergem spre soare şi vântul ne bate din faţă. Ea râde. În picioare poartă nişte sandale fine, bleumarin, cu toc. E atât de frumoasă şi de fină. Mă ţine de mână iar eu merg cu capul întors spre ea. Mă uit numai la ea. Atâta timp cât sunt cu ea de mână, nu contează pe unde păşesc. Sunt atât de mândră şi de bucuroasă de mama mea. Nimic rău nu mi se poate întâmpla cât mă ţine ea de mână...

Despre muzică...

Yann Tiersen e un muzician francez, nebun şi frumos şi teribil. Cu muzica lui pot să merg cu bicicleta fără să-mi ţin mâinile pe ghidon, pentru că ştiu că n-o să vină nici o maşină peste mine. Nu are cum. E strada mea... E strada mea cu sens unic, e bicicleta copilăriei mele, e drumul spre mare şi spre lumină şi am putere să pedalez spre ea...

Ieri am descărcat un filmuleţ de pe net cu (şi despre) Arvo Part. În inima mea mi-am propus să vi-l ofer de Crăciun. În film spune că fiecare fir de iarbă are valoare de floare. Ce minune. Fiecare notă are valoare prin ea însăşi. Şi înţeleg acum cum în fiecare om este un dumnezeu. Acum are sens. Înţeleg ce înseamnă că suntem chemaţi să fim dumnezei.

Echivalentul lui Yann Tiersen în pictură e Chagall. În picturile lui Chagall sunt eu. Eu sunt cea care zbor, eu zbor pe deasupra Parisului în rochie de mireasă, pe mine mă ţine el în braţe atât de tandru, pentru mine cântă viorile din lume.

Despre mine

Ştiu că în mine, în străfundul sufletului meu e ceva preţios şi bun şi valoros. E o fărâmă de dumnezeire. Nu sunt un gunoi. Nu sunt o târâtură cum îmi spunea mama. Sunt un om care vrea să fie mare şi bun. Care se zbate să fie bun.

El mi-a luat „cu mâna” parcă, patimile de care credeam că nu se poate scăpa. Dar nu există nu se poate. Nu mai fumez, nici tutun, nici alte ţigări ameţitoare, încerc să mă dezbar şi de masturbarea intelectuală (de cea fizică pare că e mai uşor), nici măcar nu mi-e prea greu să ţin post de relaţii trupeşti, mă lupt cu mizeriile din jur cu o putere care nu e a mea. E a Lui. Ştiu că fac asta pentru El şi e atât de uşor. El mi-a arătat cât e de frumoasă şi de delicată lumea Lui. El a făcut-o pentru mine, pentru noi. El i-a făcut şi pe nebunii ăştia ca Yann Tiersen şi ca Arvo Part, atât de delicaţi, iar muzica lor e făcută tot de El pentru El.

Despre de ce-uri...
El mi-a dat-o pe bunica mea şi a rânduit să trăiesc cu ea, într-o familie de nebuni de legat. Ca să nu înnebunesc de tot şi ca să nu-mi iau zilele. Ca să am un reper, un om mai sănătos la cap decât ai mei.

Ca să-mi dea un sens, mi l-a dat pe D. Ca să văd că pot ajunge la El, prin şi împreună cu D., de mână. Mi l-a dat ca să mă apere şi să aibă grijă de mine. Dintr-un prea plin de iubire mi l-a rânduit... Alături de R. n-aş fi ajuns la El, Dumnezeul meu. Şi cum aş fi putut să conduc eu un străin spre El dacă nici eu nu prea ştiam drumul? Nu m-am despărţit de R. pentru că nu mă iubea. Acum înţeleg. Am fi trăit frumos o perioadă, dar ne-am fi plictisit repede unul de celălalt. Nu poţi construi nimic pe nisip...
Dragostea omenească e atât de incertă, de fragilă, de nesigură. De trecătoare...

Nu m-aş fi spovedit niciodată. Nu aş fi tânjit să mă împărtăşesc. N-aş fi ajuns la părintele...

Nu, nu aş fi ajuns la El altfel... Şi... mai ales nu ne-am fi cunoscut, Măicuţă, într-o zi cu soare, într-un magazin de la capătul Iaşului, în care nu am mai călcat de atunci... Nu m-aş fi căutat pe mine, în adâncurile mele, la 8:38 AM, miercuri 17 decembrie 08, ştiind că Maica mea e la celălalt capăt al acestui fir invizibil...
Cea mai verde M.