Măicuţă,
Prima definiţie a iertării îmi place tare mult şi adevăr grăieşte: atâta timp cât omul nu e capabil să ierte singur ci numai dacă Îl cheamă pe Dumnezeu să ierte în locul lui (asta prin taina Duhului Sfânt), nu există o formă de cunoaştere mai profundă decât ca Cineva să fie în tine - păcat totuşi că această cunoaştere este deocamdată cu o singură direcţie:de la Dumnezeu la noi, că io una, nu-L cunosc pe Dumnezeu. A doua definiţie pentru mine are două bifurcaţii: una „cum să-i consider pe alţii vinovaţi?” sau „cine sunt eu să calific fapta cuiva ca greşeală faţă de mine, atâta timp cât Dumnezeu ne suportă pe toţi?” (bine că nu avem simţuri să mirosim păcatul), iar a doua: eu mă simt mereu vinovată dacă greşesc cu ceva cuiva, chiar şi dacă nu se supără (asta pentru că ştiu foarte bine ce Îi place şi ce nu lui Dumnezeu şi mă tot bat imaginar cu pumnul în cap: „cum am putut face aşa ceva, atâta timp cât fratele nostru este viaţa noastră?”); şi, în plus, mi-e imposibil să nu mă simt vinovată faţă de semenii cărora le-am greşit, pentru că în fiecare din noi e Doamne - Doamne, deci implicit Îl supăr pe El. Apoi, iertarea chiar aduce libertate - şi nu numai iertarea, ci tot ce e legat de Dumnezeu (duminică în timpul Sfintei Liturghii, am simţit atâta libertate că parcă zburam).
Nu înţeleg definiţia a cincea... clar că nu iert cu mintea, că bine ziceţi; degeaba uit, dacă nu iert (şi bine e să ierţi şi să nu uiţi), dar mai mult nu pricep din ea. Legat de următoarele definiţii am înţeles cu bunăvoinţa lui Doamne - Doamne că dacă Îl las pe El să facă ce io nu pot, totul ce se va întâmpla fără răni, că Dumnezeu vindecă totul - El nici măcar nu răneşte, El e Binele absolut.
Revenind la ce am zis mai sus, legat de sentimentul meu de vinovăţie faţă de alţii şi implicit faţă de Dumnezeu, are oare legătură cu neputinţa mea de a mă lăsa iubită? Pentru mine mustrarea de conştiinţă e că Îl văd pe Domnul Iisus atât de smerit pe Cruce PENTRU PĂCATUL MEU, măicuţă! Cum să nu-mi fie ruşine şi să nu mă cert eu pe mine?!
Identitatea mea în Domnul? Apoi tot ce fac raportez la El (cel puţin îmi dau toată silinţa), că nu pot să zic că reduc la El!
Ce interesant, măicuţă! O viaţă redusă la Dumnezeu este adevărata viaţă, aşa-i?
Cât despre existenţa binelui şi a răului, m-am convins pe propria piele, şi nu o dată, măicuţă... cât de rău e vicleanul şi cât de viclean e răul... şi ce mare şi bun e Dumnezeu!
C.P.