Încep să întrezăresc bucuria şi simt că este una care nu se compară cu nici o altă bucurie pământească trecătoare. Este pacea şi bucuria pe care ne-o promite Mântuitorul: ,,pacea Mea dau vouă, nu precum lumea vă dau Eu’’, ,,bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri’’(Matei 5,12), ,,cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină”, ,,bucurie pe care nimeni nu o va lua de la voi’’(Ioan 16,22-24).
E o bucurie plină de credinţă, nădejde şi dragoste, o bucurie care-mi revelează la tot pasul, frumuseţi şi sensuri uluitoare ale iubirii şi chemării lui Dumnezeu, (,,Fiică, ţie-ţi zic, scoală-te’’) care mă miră şi mă impresionează continuu. Lucruri care îmi deveniseră până acum rutină, parcă mi se dezvăluie dintr-o dată, într-o lumină nouă, încă nedesluşit dar cu totul altfel decât înainte când nu vedeam decât pereţii peşterii sau temniţei în care mă închisesem singură. Astfel, într-o zi, pe când le enumeram elevilor, darurile Sfântului Duh din Galateni 5,22, am avut o mare bucurie să constat că, după dragoste urmează bucuria, ce precede celelalte daruri: pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.

M-am bucurat mult că mi-aţi răspuns la scrisoarea mea - aproape la fel de confuză ca şi cele anterioare - pe care ulterior m-am şi ruşinat că am avut curajul să o trimit aşa; însă răspunsul cald şi plin de dragoste a topit toată glacialitatea şi încremenirea din sufletul meu şi mi-a dat un nou avânt spre a învăţa mai multe de la Domnul, Care aşteaptă la uşa inimii mele să-L primesc, spre a primi vindecarea şi binecuvântarea divină.
Iubirea cu care m-aţi investit, mă angajează la responsabilitate, la dorinţa de a fi vrednică de această demnitate şi mă trimite cu gândul la iubirea lui Dumnezeu. Îndrăznesc să mărturisesc că şi eu vă iubesc şi, prin această iubire, îi iubesc pe toţi cei pe care-i iubiţi, aşa cum Domnul ne învaţă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, cu iubirea cu care ne-a iubit El.
Astăzi, pe când citeam Acatistul Sfântului Duh, parcă aş fi văzut pentru prima dată cuvintele: ,,Vino şi alină întristarea noastră cu nădejdea veşnicei bucurii’’ şi încă multe altele: ,,Dă-ne cununa darurilor Tale, dragostea veşnică şi atotiertătoare, care se întristează pentru vrăjmaşi şi vrea ca toţi să fie mântuiţi, ca lămuriţi prin ea, ca nişte fii ai luminii să strigăm: Aliluia!’’
Aşa, am înţeles şi eu, în sfârşit, că necazurile, suferinţele şi durerile de orice natură ar fi, au un rol pedagogic, formator aş putea spune, atunci când caut să învăţ ceva din orice întâmplare. Am trecut prin toate tenebrele şi mi-am făcut durerile şi mai usturătoare, până am înţeles că ele mi-au fost îngăduite spre cunoaştere prin experiere a realităţii. Pentru că am refuzat să-mi fac singură un ,,memento mori’’ din fiecare zi, durerea bolilor şi pierderilor m-au dus cu gândul la iminenţa morţii. Durerea pierderii celei de-a doua sarcini a fost aşa de mare, atât fizic cât şi sufleteşte, încât am gândit că dacă nu-mi pierd viaţa, trebuie să mă schimb. Şi Maica Domnului m-a salvat, iar eu împietrită la inimă, nu numai că nu am făcut nici o schimbare, ba chiar am căzut şi în depresie, până ce la scurt timp, am primit un alt avertisment: tuberculoza, ce mi-a amintit iar de moarte. Şi de data aceasta, Domnul m-a vindecat şi am început să văd în aceste dureri, însăşi durerea Domnului care nu vrea să ne piardă înainte de a ne fi regăsit.
Am redescoperit recent următoarele cuvinte din „Jurnalul fericirii”, ale monahului de la Rohia care m-au impresionat: ,,Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu înainte de a fi a mea. Dacă mă pierde pe mine, nici îngerii nu-i sunt consolare.’’
Apoi în suferinţele mele mici, incomparabile cu suferinţele altora, am făcut unele descoperiri la care pe altă cale şi în alt mod nu aş fi avut acces pentru că prea stau izolată în carapacea mea. Am stat internată în spital mai mult timp şi, în ciuda disconfortului, am cunoscut bucuria de a cunoaşte oameni şi mi s-a confirmat ceea ce am citit la părintele Stăniloae cu mulţi ani în urmă: ,,Prin încorporările concrete de valori, cea mai demnă de iubire ne apare persoana umană, pentru că ea reprezintă cea mai bogată, mai complexă concentrare de valori.’’ („Ascetica şi mistica ortodoxă”). La spitalul de pneumologie am avut numai bătrânele în salon şi am văzut ce înseamnă să fii vârstnic frumos sau urât. M-a impresionat o bătrânică ce avea sufletul luminat datorită suferinţei de a fi mama unui copil cu handicap. Cu puţinele ei clase şi-a dezvoltat o întreagă înţelepciune şi cu ajutorul cărţilor duhovniceşti şi avea o mare evlavie la Părintele Arsenie Boca. Am rămas uimită şi intimidată de credinţa, smerenia şi înţelepciunea ei. Cu tristeţe observ şi bătrânele care au îmbătrânit urât, care sunt zbuciumate, cu mintea rătăcită şi în duşmănie cu toţi şi mă doare cumplit… E jalnic cât de mult se ,,bea’’ în satele din jurul Iaşului. Băutura e mai mult decât mentalitate, e tradiţie, se moşteneşte şi, femeia care suferă din cauza alcoolismului bărbatului, îl întrece pe acesta adesea.
Şi la maternitate am avut ocazia să cunosc viitoare mămici din categorii sociale mai „joase” şi am învăţat multe. Spre bucuria mea am găsit şi o mămică de la ţară care a acceptat să-i fiu naşă copilului ei şi aşa am trecut mai uşor peste durerea pierderii mele. Am simpatizat-o chiar de la început şi, mare mi-a fost uimirea când, mai târziu, am aflat că era o copilă crescută la casa de copii, în multă suferinţă; dar Dumnezeu o iubeşte şi, a început şi ea să descopere, bucuroasă, importanţa Spovedaniei şi Împărtăşaniei.
În sfârşit, m-am vindecat doar prin suferinţă, de disperarea sau patima de a avea copii cu orice preţ. Poate că Dumnezeu ştie mai bine de ce nu ne este de folos la momentul acesta să avem copii. La un moment dat, citind cărţi despre educaţia copiilor (cea mai bună mi s-a părut Super-Nani), am descoperit cât de multe carenţe am eu în educaţie, şi mi-am dat seama că aş fi fost o mamă cam nepricepută şi care i-aş fi determinat pe copii să fie la fel de nefericiţi cum am fost eu în copilărie. Fie ca toate să se întâmple după voia şi rânduiala lui Dumnezeu…
P.O.