Sărut mâna, Măicuță scumpă!
Trebuie să vă mărturisesc că pe parcursul acestui Seminar am simțit o mare schimbare în bine.
Sinceră să fiu m-am temut că această percepție asupra mea să nu fie una înșelătoare. Adică (și acum fac referire la tema sesiunii a șasea): la un moment dat am simțit că mă pot ierta pentru toate păcatele și neputințele mele, pentru faptul că Dumnezeu deja m-a iertat văzând căința mea și pentru că numai așa pot pleca la drum mai departe. Condiția ca eu să nu mai greșesc este să fi conștientizat gravitatea păcatelor mele, să mă căiesc din suflet și să-L rog pe Dumnezeu să mă ierte și apoi să mă iert eu însămi.
Ultima parte nu mi-a prea ieșit, pentru că mă temeam că Dumnezeu nu m-a iertat și mă va pedepsi cumva.
Apoi am simțit, prin acest Seminar, că Dumnezeu mă iubește atât de mult (ca și pe ceilalți de altfel) și că vede că sufăr pentru ce am greșit, și că m-a iertat; și mai ales că dacă ceva dureros se va abate asupra mea va fi nu ca o pedeapsă pentru ce am greșit, ci ca o zguduire spre trezire, însemnând că m-am abătut de la drumul mântuirii sau că asta e calea mea spre mântuire.
Astfel simt că am făcut un pas uriaș și că, deși e posibil să-mi mai vină gânduri dureroase alături de ceea ce am păcătuit, sigur o să-mi amintesc vorbele dumneavoastră, că atunci când îmi mai apare în minte o schemă să nu o mai ascult, ci să mă rog la Bunul că El mă va salva.
Să știți că mi s-a întâmplat recent ca într-o anumită situație V. să îmi zică că sunt ca un buldozer. El glumea, (și chiar așa îmi spunea tata când eram mică, lucru care mă durea tare mult, pentru că mă făcea să mă simt stingheră) și imediat s-a declanșat în mine vechea schemă a omului frustrat, însă după ce m-am supărat, am conștientizat că e vorba de o schemă și m-am gândit la ce mi-ați spus și m-am rugat la Domnul. Am reușit de îndată să trec peste această situație care în alte dăți se adâncea și mai mult în mine.
În ceea ce privește ce simțeam față de C., și aici am simțit o schimbare. Înainte când mă gândeam că mă pot întâlni cu ea, îmi doream cu atât mai mult să mă vadă ca să o fac să sufere; acum însă am simțit că nu vreau să o mai văd și că mi-ar face rău să ne întâlnim. M-am rugat la Domnul să ne ierte.
Deși mi-au mai dat ulterior târcoale gânduri urâte, am simțit că le pot îndepărta prin rugăciune.
Știu că nu sunt complet vindecată și că trebuie să mă rog și mai mult ca să primesc iertarea de la Domnul și să o pot ierta din suflet.
Dacă ar fi să mă gândesc la ce m-ar împiedica să o iert, este faptul că aș putea să mă reîntâlnesc cu ea și că astfel mi-ar reactiva acele întâmplări urâte și poate aș simți din nou în privirea ei că nu ne-a iertat. În aceste momente o să mă rog la Bunul să ne ajute pe amândouă.
Cred că cel mai greu îmi este să iert un om când continuă într-un fel sau altul să-mi facă rău.
Vă mulțumesc, Măicuță, și Domnul să vă ajute!
O.
Draga mea O.,
Îți sunt recunoscătoare pentru onestitatea și hotărârea cu care lucrezi Seminarul, și îți mulțumesc pentru mărturia ta, care poate fi de folos celor care abia au început Seminarul. Aș vrea doar un cuvânt despre preocuparea ta de a te ierta pe tine însăți. Aici se ascunde încă o puternică lucrare a ego-ului nostru, a omului vechi, care se face pe sine judecător în locul lui Dumnezeu. Printre sugestiile vrăjmașului, care-l împiedică pe credincios să se bucure de iertarea pe care o oferă Dumnezeu prin Sfânta Taină a pocăinței, aș vrea să menționez două: una este aceea că trebuie să ne ispășim păcatele, și alta e legată de cum înțelegem să ne judecăm pe noi înșine.
Pe baza acestor sugestii demonice, omul se poate „judeca” fie cu multă „milostenie” și ușurătate, fie cu multă asprime, chiar cruzime, oferindu-se să sufere pentru păcatele sale. Când Domnul spune să nu judecăm ca să nu fim judecați, nu se referă la o lucrare de acuzare rațională și pătimașă a greșelilor noastre, ci la o înfățișare a noastră cu onestitate și curaj în fața Singurului Judecător, Dumnezeu. Acolo ne înfățișăm faptele, gândurile, durerea, rușinea, dar mai ales nădejdea iertării și a dezlegării din robia care ne târa în păcat. În felul acesta ne vom descoperi una cu toți păcătoșii lumii și cu toți greșelnicii noștri. Și ei au nevoie ca și noi de mila lui Dumnezeu. Lipsa simțirii lăuntrice a lui Dumnezeu nu vine de la faptul că noi înșine nu ne-am iertat, ci de la faptul că nu ne-am hotărât să urâm păcatul, și mai ales de la faptul că nu i-am iertat noi pe cei ce ne-au greșit, conform poruncii lui Dumnezeu. Sfinții noștri Părinți ne învață că nici un păcat nu e mai mare decât mila lui Dumnezeu. Ca să obținem iertarea este de ajuns să ne lepădăm de păcat, dându-i Lui să-l ridice de la noi. Cu ajutorul harului simțim cât de neputincioși suntem în lucrarea acestei lepădări și câtă nevoie avem de ajutorul lui Dumnezeu ca să o facem. Prin această simțire a neputinței noastre vom simți și neputința vrăjmașului nostru, îi vom înțelege chinul, spaima, și ne va fi milă ca de noi înșine. Așa lucrează harul. Ca urmare, atunci când cineva continuă să ne facă rău, pe lângă măsurile omenești pe care le vom lua – despărțirea, fuga, ocolirea lui – care se dovedesc a nu fi decât întâlniri amânate, avem mare nevoie să ne lipim de măsurile dumnezeiești de protecție pe care tu însăți le menționezi: rugăciune, binecuvântare.
Cu drag,
M. Siluana