Sărut mâna cu drag,
Nu am mai scris de o mulţime de vreme. Nu am mai scris nimic, adică, doar scâncete de durere, durere pe care n-o înţelegeam deloc, dar deloc!!!
Şi îmi suna în ureche doar „îţi face plăcere, că altfel nu ar fi aşa”. Şi mă gândeam, cum să-mi facă plăcere să stârnesc discordie, cum să-mi facă plăcere să-l fac pe celălalt să sufere... de suferit, am plăcerea de a suferi eu, dar pe alţii...? cum să-mi facă plăcere să-i fac să sufere?
Azi, după săptămâni de chin şi ciudă am văzut! Eu sunt abuzator, nu, nu doar abuzatorul copilului din mine, pe care nu suport să-l văd bucuros, sunt abuzatorul tuturor celor din jurul meu. De la cel mai mic, la cel mai mare. De la cel cunoscut, la cel mai puţin cunoscut. Iar eu nici măcar „nu ştiu”. „Iartă-mă că te-am supărat (deşi, la urma urmei, fie vorba între noi, te-ai supărat pentru că nu ai ştiut să reacţionezi altfel, de fapt nu e vina mea)”.
Am avut la un moment dat, săptămâna trecută, aşa, o „probă” că fac răul de plăcere, că pot alege să nu fac răul. Ce comod e să dau vina pe vrăjmaş: „A venit şi m-a ispitit şi m-a făcut să fac rău! Iar eu, nevinovata, nu am fost decât o victimă.”
Săptămâna trecută am văzut ispita şi am văzut şi alegerea mea de a-i urma, de a-i da curs. Cum să pot iubi, când am atâta plăcere pe urma răului?
Iar aseară am văzut ce cutremurare în suflet, ce durere parşivă, ce am simţit în urma răului. Am simţit ca un drog. Nu aş putea să descriu acum ce simt. Azi m-am zvârcolit toată ziua, neînţelegând ce mi se întâmplă, de ce nu se mai opreşte odată toată mascarada asta. De ce cobor şi mai jos, şi mai jos... Măi, şi cu cât îmi doream mai mult să fiu „mai bună”, cu atât loveam şi mai dur, mai brusc, mai ucigător. Iar eu, iată-mă, singura victimă reală şi neînţeleasă, înconjurată doar de „victime ipohondre”.
Îmi vine acum în minte o vorbă de-a părintelui Rafail, când spunea că atunci când te vezi cum eşti, nu-i momentul să deznădăjduieşti. Am văzut un mesaj mai vechi, când vedeam „cât de rea sunt”. Doamne, nici nu ştiam atunci ce zace în mine! Şi mi-e teamă că nici nu ştiu încă. Doamne, apără-mă!
Tot în ultima vreme, am început să simt suferinţa celor din jur. Cu totul altfel decât ce simţeam înainte. Înainte nu-mi puteam reţine „superioritatea” celui care ştie că am putea să nu suferim – eu am această plăcere a suferinţei.
În ultima vreme, mă doare suferinţa celor din jur, suferinţa asta este reală, indiferent de motiv. Eu ziceam că „bine, nu ai motiv să suferi” chiar dacă nu conştientizam că asta gândesc. Abia acum am simţit că oamenii suferă şi că îi doare pentru că suferă. Eu cred că până acum simţeam oamenii ca pe un fel de „scaune” de care ne lovim şi care trebuie „lovite”, că ne-au făcut rău, care se lovesc între ele „degeaba”. Doamne, cât de inconştientă am putut fi. Şi câte mai am de văzut încă, sunt sigură. Eu n-am depăşit încă vârsta de trei ani. Eu nu cred că sunt înconjurată de oameni, ci de păpuşi, aflate la dispoziţia mea să-mi facă plăcerile. În ce negare am putut să trăiesc!
Doamne, păpuşile astea încep să prindă viaţă în jurul meu şi mă îngrozesc câtă durere e în jur şi câtă durere am provocat şi provoc încă. Doamne, iartă-mă! Doamne, îndreaptă ce am stricat, pune Tu mângâierile Tale în sufletele pe care le-am abuzat atât! Doamne, ajută-i să mă ierte! Ajută-l să mă ierte pe cel pe care l-am abuzat cel mai tare, fiindu-mi cel mai aproape, cel mai la îndemână şi cel mai „puternic”. Doamne, dacă ai pansa rănile pe care din răutate i le-am provocat! Din răutate. Poate că am învăţat această răutate, dar e răutatea mea. Nu mă judec, doar mă văd! Pentru prima dată, îndrăznesc să mă uit la mine şi să mă văd. Să accept că am produs suferinţă în jurul meu, că am rănit în dreapta şi în stânga. Ce diferenţă de simţire e între „ce să fac, sunt om, deci sunt supus păcatului (doar Domnul m-a făcut aşa)” – care e de fapt judecată superficială şi deci sterilă - şi a recunoaşte că sunt rea, fără să mă judec. Nu am înţeles deloc până acum cum vine treaba asta, să (-ţi) vezi păcatul şi să nu judeci. Să văd cât de inconştientă am putut fi. Slavă Ţie, Doamne, că nu mă laşi!
***
Am înţeles acum şi de ce tot veneau încercările astea. Citisem doar despre autoamăgirea mentală. Dar ştiţi cum e, una e să citesc şi alta e să trăiesc. Şi mai e şi chestia asta cu discernământul... Dar învăţ şi am nădejde în Domnul. Acum sunt într-o încercare foarte dificilă. Cel mai greu e să nu mă las biruită de frică... Şi mai greu e să-mi dau seama că-mi e şi de ce-mi e frică. Am observat cum sunt luată de val şi mă identific cu problemele pe care le am sau care-mi sunt sugerate. Din aceeaşi dorinţă de a fi „bine”. E greu. Deşi ştiam că e luptă şi n-am nicio şansă, tot încercam să lupt eu. Greu îmi aduc aminte să mă las în seama Lui (să fug de responsabilitate?!).
Slavă Domnului pentru toate!
Rugaţi-vă pentru noi!
Cr, cu toată dragostea
Copila mea dragă,
Iată și durerea prin care te vei naște la adevărata viață, dacă vrei!
Acum ai pășit pe calea cea strâmtă și e firesc, după firea veche, să-ți fie frică. Dar îndrăznește! Biruitorul e în tine, în sângele tău, în carnea ta, în casa ta, în viața ta!
Ce e important acum este să nu te crezi autoarea răutății. Sa fii conștientă că ești doar victima ei. Da, acest adevăr e salvator, dar greu de acceptat de omul mândru „după chipul” tatălui răutății, diavolul.
Vezi,tu, om drag, la facerea omului răutatea exista deja. Îngerii căzuseră deja, în afara timpului, și acum, priveau cu groază și invidie la făptura aceasta atât de iubită de creator, deși era atât de vulnerabilă și neisprăvită. De acum, neputând să mai facă ceva împotriva Creatorului și-a îndreptat răutatea spre minunata făptură. Dumnezeu însă și-a pus copilul la adăpost în Grădina Edenului dându-i puterea spirituală să o lucreze și să o păzească. În iconomia lui Dumnezeu, acestă plăpândă făptură urma să biruiască prin smerenie, ascultare și iubire, ucigașa mândrie a făpturii de duh care căzuse prin mândrie și să facă din totă creația o icoană vie a iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile Sale.
Dar omul a căzut. A ales să cadă. Cum? Devenind o „maimuțică”, o „marionetă” în mâna celui viclean. A renunțat la toată măreția și demnitatea sa, ascultând cu ușurință sugestiile celui rău. Acele sugestii s-au înscris în mintea omului și apoi au funcționat de la sine și, mai mult, erau flămânde să primească mereu mai multă răutate... Iată puterea celui rău asupra noastră: setea de răutate. Dacă nu facem tot răul pe care îl cunoaștem sau ni-l imaginăm, măcar să-l auzim, să-l vedem, să-l comentăm...
Așadar, tu, eu, noi, am învățat răutatea, ca victime, de la cei care ne-au adus pe lume și erau în lume la venirea noastră aici. Apoi, devenind la rândul nostru „experți” ducem mai departe „instrucțiunile de folosire” ale răutății... Așadar, atenție: „fac rău”, nu „sunt rea”, dacă așa aș fi șansele mele ar fi inexistente... Dar eu pot să nu mai fac ce fac, pentru că a fi e una și a face e alta!
Așadar, fiecare dintre noi facem rău celor de lângă noi, dar nu noi am făcut „răul”. Asta este „taina fărădelegii” pe care mintea omului nu o poate înțelege, dar o poate cunoaște prin participare, împărtășire din ea.
Cum ne eliberăm? În primul rând conștientizând ce am spus mai sus, adică simțind în noi înșine diferența dintre păcătos și păcat, dintre persoana umană și lucrarea răutății.
Apoi, urmând lui Hristos și împlinind cuvântul Lui. De exemplu: „nu vă împotriviți celui rău”, „nu răsplătiți răul cu rău”, „iertați ... binecuvântați pe cei ce vă fac rău”.
A ne lua crucea înseamnă a îndura răul fără să răspundem cu rău și rugându-ne pentru cei ce ne fac răul. Așa punem capăt blestemului.
Da, noi am învățat să supraviețuim făcând rău. Dar pentru asta ne-a dăruit Domnul taina Pocăinței și puterea de a ne lepăda de noi înșine. Numai că această lepădare ne doare pentru că e o moarte adevărată a omului vechi (ego-ul), a faptelor sale și a roadelor sufletești obținute din ele. Orice faptă omenească e compusă atât din gesturile și cuvintele exterioare cât și din componenta psihică: gândurile, simțămintele, emoțiile. Acestea sunt roadele faptelor și cu acestea se hrănește sufletul indiferent dacă sunt „pozitive” sau „negative”. Ele sunt energii care alimentează ego-ul, îi dau sentimentul că există și că este foarte important. Dar aceste roade sunt otrăvite și ele produc bolile și moartea sufletului și a relațiilor noastre.
Ieșirea? Alegerea vieții în Duhul ale Cărui roade sunt bucuria, pacea, credința, răbdarea...
Să alegem așadar!
Și tu asta faci, numai că ești încă în iadul de care ai tot fugit până acum.
Îndrăznește, ține-ți mintea acolo, adică acceptă că asta ești, și nu deznădăjdui. În clipa în care accepți și binecuvântezi pe Domnul Îl și vezi. E acolo și-ți întinde mâna să te scoată!
Dar și aici să fim atenți: avem tendința să dăm din picioare ca femeia căreia i-a întins îngerul un fir de ceapă pe care îl aruncase cândva în viață după un cerșetor și care acum o putea scoate din focul iadului. Dar ea, când cei ce se chinuiau împreună cu ea s-au agățat de picioarele ei, s-a zbătut, i-a împins și... s-a rupt firul de ceapă... Să fim atenți așadar, pentru că „tot ce mișcă” acolo în iadul din noi suntem noi și Domnul ne iubește cu tot ce e acolo. De vom voi să salvăm doar ce ne place, ucigătoarea „imagine de sine”, vom pieri! Să nu fie!
Curaj Cr drag, drag!
Cu încredere și rugăciune,
Maica Siluana
P. S. Doamne, ce „umor negru” are vrăjmașul ăsta! Auzi, cică de mă voi lăsa în voia Domnului „fug de responsabilitate?!
Dar care e reponsabilitatea nostră, omule? Nu aceea de a face voia lui Dumnezeu? Adică să trăim tot ce ne aduce ziua de astăzi, toată răutatea ei, care ne e deajuns, spune Domnul, ca El, cu El, după sfintele Sale porunci care nu sunt altceva decât iubirea Lui lucrătoare în noi!