Draga și buna mea măicuţă,

Vin să vă împărtăşesc bucuria imensă care îmi inundă inima și sufletul, recunoştinţa care vibrează în fiecare celulă a corpului meu.

Dacă până acum, Domnul mi-a dat să-mi văd păcatele și patimile cumplite, îngrozitoare, care parcă cuprindeau în ele însele iadul, azi Domnul vine să-mi arate dragostea Lui imensă, care nu se poate pune în cuvinte, care nu se poate compara cu nimic altceva din tot ce am trăit până în ziua de azi. Am avut un moment în care am gândit „Dar cum, Doamne? Eu nu am făcut nimic ca să merit această bucurie imensă, până și rugăciunile de la seminar de-abia dacă le-am făcut o dată-de două ori, până și canonul mi-l fac cu chiu cu vai, păcătuiesc mereu și mereu și mereu…”

Și Domnul parcă a zâmbit, și-am înţeles în inima mea într-o fracţiune de secundă imensul DAR al Domnului pentru noi, care nu ține de absolut nimic din ceea ce credem noi că am merita sau nu am merita. Am înţeles imensa Lui iubire, jertfă, răbdare…

În ultimul timp îmi doream foarte mult să înţeleg semnificaţia Sfintei Liturghii, desfăşurarea ei, ce spune părintele și ce răspund credincioşii, dar nu ştiam unde să caut.

Azi, venind de la grădiniţa lui Luca, trec pe lângă un chioşc de ziar, și văd expusă o revistă „Revista ortodoxă a Sfântului Andrei”, cu titlul „Sfânta Liturghie”.

Primul gând: „Trebuie să o cumperi.”

Al doilea gând: „Altă revistă!?! Nu ai bani, și oricum, probabil sunt doar nişte păreri și expuneri despre Liturghie”

Al treilea gând „Și totuşi, TREBUIE să o iei.”

Mă duc și o cer. Vânzătoarea o caută prin chioşc, dar nu o mai găseşte. În timpul asta eu rămăsesem cu ochii pironiţi pe ea, ca fascinată. Vânzătoarea ia un cuţit de bucătărie și ne chinuim o bună bucată de vreme amândouă să o tăiem din scotch-urile cu care era lipită cea expusă afară.

Pe drum, citesc scris pe coperta revistei: „Vino, Doamne!”. Până acum, cuvintele astea aveau pentru mine o rezonanță oarecum, neplăcută, de fariseism, nu ştiu de ce. Cred că o asociam cu cuvintele pe care le-am auzit la adventişti „Subsemnatul… declar că de astăzi îl primesc pe Iisus în inima mea.”, sau cu o chemare a Domnului să vină pe pământ, dar o invocare falsă, a unor suflete, în realitate terifiate de această posibilă venire. Cert este că aveam o reacţie de profundă respingere la auzul acestor cuvinte. Dar de data aceasta, în clipa în care am citit „Vino Doamne!” am simit-o ca pe o chemare plină de dragoste și dor, și am simţit cum tot sufletul și toată fiinţa mea, se deschidea spre Domnul, precum braţele unui copil către părintele său. „Da, Doamne, vino, Te iubesc, tânjesc după Tine, vreau să fiu cu Tine!” Și parcă chiar Domnul m-a luat în braţe, pentru că m-a inundat o stare de nesfârşită iubire, de nesfârşit bine.

Desfac revista din folia de plastic, și când o deschid, întreaga revistă era redarea cuvânt cu cuvânt a Sfintei Liturghii, cu semnificaţia ei. Mi-a venit să cad în genunchi în mijlocul străzii. Și L-am simţit pe Domnul lângă mine, bun și protector, învăluindu-mă mereu și mereu, și mereu în dragostea Lui.

Măicuţa mea dragă, Îi mulțumesc Domnului, că în nesfârşita Lui înţelepciune, v-a trimis în calea mea, că mi-aţi devenit mamă duhovnicească, prietenă, soră, umăr pe care să plâng, poala în care mi-am aşezat capul obosit, confidentă căreia i-am împărtăşit bucuria și care s-a bucurat și se bucură cu mine… și mai ales, măicuţa mea iubită, vă mulțumesc că, prin dragostea și puterea pe care Domnul v-a sădit-o în suflet, m-aţi ajutat să-mi duc crucea. N-am să uit niciodată cum, atunci când îmi era mai greu, vă simţeam FIZIC lângă mine, rugându-vă pentru mine, vă simţeam căldura rugăciunii și a dragostei, și asta îmi dădea putere să nu mă dau bătută.

Sărutări de mâini, dulcea mea mamă, și să-mi fiţi alături și de-acum înainte, căci aşa cum Domnul m-a lăsat să înţeleg, urcuşul de-abia de-acum începe.

Cu toată dragostea și recunoştinţa,

Miruna

18 noiembrie

Măicuţa mea dragă, binecuvântaţi!

Mă emoţionez mereu și mereu și mă bucur nespus de mult de unitatea aceasta care se creează între noi, "ucenicii" la Şcoala Bucuriei Sfinte. Gândurile pe care le găsesc pe site, scrise de altă surioară, de a ne întâlni cu toţii, mă "bântuie" și pe mine de ceva vreme. Sau dorinţă nespusă de a-i ajuta la rândul meu pe alţii, măcar cu un gând, cu o rugăciune, de a dărui la rândul meu din minunatul dar ce l-am primit.

Facă-se toate după Voia Domnului, Care, sunt convinsă, le va rândui pe toate în mod minunat.

Mă grăbesc să mă alătur, cu dragoste și bucurie, rugăciunii de la ora 22, precum și rugăciunii pentru copiii și tinerii ispitiţi de gândul sinuciderii.

Cu drag, pentru dumneavoastră și pentru toţi fraţii și surorile în Hristos,

Miruna

Îmi tot vine să vă scriu, măicuţă. Scuze, dacă vă deranjez cu atâta "logoree". Adevărul e că mă copleşeşte Bucuria asta pe care o simt, îmi vine să-L laud pe Domnul necontenit și să-I mulțumesc tot timpul, îmi vine să explodez în mii de fărâmiţe (de steluţe argintii, aşa îmi imaginez), și toate fărâmiţele astea să intre în sufletele oamenilor, să poată simţi și ei Bucuria asta. Aproape că mă sufocă atâta dragoste pe care o simt, pentru tot ce mă înconjoară, pentru toată creaţia, făptura Domnului, și, în primul rând, pentru Bunul nostru Domn. Până și căţeii de pe stradă vin toţi la mine, se apropie de mine prietenoşi, curioşi, parcă ar vrea să mă salute, unii se iau după mine și mă însoţesc bucăţi de drum. Poate simt și ei ceva din Bucuria asta! Îmi vine să râd... parcă aș lua-o puţin razna. Mă gândesc că în curând o să aud și copacii vorbind... cam asta e senzaţia.

Îmi dau seama că, mai apoi va veni și un timp al aşezării...

Voiam numai să dau mărturie de minunile pe care le face Duhul Sfânt și în oamenii de lângă noi.

Duminică am fost la părinţii mei (luni a fost ziua mamei).

Ca să înţelegeţi mai bine ce o să vă povestesc, trebuie să vă spun că relaţia mamei cu Dumnezeu s-a rezumat toată viaţa la a aprinde din când în când o lumânare la biserică, dacă se întâmpla să fie prin preajmă, în timp ce tata era bărbatul tipic crescut în mentalitatea marxist-leninistă, materialistă și atee, un bărbat extrem de inteligent, genial chiar, căutând explicaţii ştiinţifice pentru absolut orice, influenţat foarte puternic și în sens negativ de o anumită întâmplare din copilărie, legată de preotul din biserica de lângă casa lui.

Acum, ce am găsit Duminică....

Pe noptiera mamei era un Acatist al Maicii Domnului. Mama mi-a dat făină, ulei, zahăr, duse de ea la biserică și sfinţite. Mama mi-a povestit cum a început să se ducă în fiecare zi la biserică să se roage pentru toată familia.

Tata s-a dus la bucătărie și l-am auzit ascultând la radio un post religios (îl dăduse foarte încet). Tata ne-a condus acasă, iar când, în autobuz fiind, trecând pe lângă o biserică, eu și Luca ne-am închinat, el a fost extrem de mişcat de gestul lui Luca (adevărul e că sunt tare scumpi când îi vezi aşa mici că se închină), i-a înmuiat sufletul. I-am spus că noi mergem la Liturghie duminica și i-am văzut o bucurie în ochi, nu o grimasă de dezaprobare, s-a interesat la modul cel mai sincer, zâmbind, dacă are răbdare să stea.

M. trece printr-un moment de mare, mare, răscruce, în care eu una văd Mâna Domnului. Numai că pentru el este și cred că va fi mult mai dureros (poate și pentru că darurile pe care le-a primit el de la Domnul au fost mult mai mari, iar căderea lui mult mai mare). Cert e că, este un moment de "zguduială" puternică în existența lui și, mă rog Domnului, să nu bage și de data asta capul în nisip, și mă mai rog să-i trimită și lui Domnul o călăuză pe sufletul lui.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Vă îmbrăţişez.

Miruna

19 noiembrie

Binecuvântaţi, măicuţă!

Am să vă povestesc ceva ce s-a întâmplat ieri, nu spre lauda mea, ci spre Slava Domnului.

Ieri seară veneam cu Luca acasă. El era îngrozitor de obosit și cred că și ceva îl supăra de câteva zile încoace. La un moment dat, la o traversare mi-a cerut să traversez eu, iar el să rămână pe celălalt trotuar, iar apoi să vină în fugă la mine (noi facem un joc: el rămâne pe loc, iar eu încep să mă îndepărtez de el, prefăcându-mă tristă că ne despărţim, mă mai întorc, îi mai fac cu mâna, apoi când nu sunt atentă, el vine în fugă, eu mă mai prefac că fug puţin de el, surprinsă, și râdem amândoi de nu mai putem, până ne luăm în braţe și-l învârt). Acum vroia să facă acelaşi joc, dar traversând strada. I-am explicat că nu-l pot lăsa să traverseze singur, mai ales în fugă, că atunci când o să crească mai mare o să aibă voie și să traverseze, dar cu mare atenţie etc.

Atunci a început "circul". Plâns, urlete, aşezat pe jos, că el nu pleacă acasă (ulterior până la isterie, cu lovituri de mâini și de picioare, cu zvârcoliri).

În primul moment am fost foarte surprinsă. Când era mic, pe la doi ani, făcea des crize din-astea de frondă și încăpăţânare, dar nu se mai întâmplase de mult. Din contra, acum trece drept un băieţel extrem de matur și de înţelegător. Reacţia mea în trecut era că, invariabil, indiferent cât de calmă încercam să fiu, ajungeam să mă enervez cumplit și să acţionez sub impulsul nervilor.

De data asta, parcă s-a declanşat un declic în capul meu. Încep să mă rog: "Doamne, nu mă lăsa, stai cu mine, ajută-mă să fiu calmă, învaţă-mă ce să fac".

În clipa aceea s-a lăsat aşa o linişte și un calm peste mine... Și din clipa aceea parcă n-am mai fost eu. Mă uitam la mine cum mă port și mă minunam. L-am luat pe sus, în tăcere, am ignorat urletele și loviturile lui, privirile oamenilor de pe stradă, am dat chiar și bună seara unui vecin care ne-a privit îngrijorat, am intrat în bloc, l-am urcat în lift, l-am băgat în casă, l-am pus pe jos în cameră, aşa îmbrăcat. Toate în linişte, în timp ce el urla ca din gură de şarpe că nu vrea niciodată în casă, că nu vrea să se dezbrace, că nu vrea să se culce. Perfect calmă și tăcută, m-am schimbat, am stins lumina și m-am băgat în pat.

După un timp, a venit plâns tot la mine, că vrea apă. Am început să-i vorbesc atât de calm și de blând, și spuneam exact ce trebuia... până ce l-am dezbrăcat fără nicio împotrivire, l-am îmbrăcat cu pijămăluța, i-am dat apă, l-am luat în braţe și s-a cuibărit la pieptul meu ca un pui mic, i-am făcut rugăciunile în gând și a adormit liniştit ca un pruncuşor.

Uite aşa, stau și mă minunez și-mi dau seama că nici dacă mi-aș da toată silinţa eu n-aș reuşi să gestionez atât de frumos o situaţie ca asta.

**********************************

Anumite cuvinte din sesiunea a şaptea m-au zguduit: "Este cu putinţă să te căieşti pentru ceea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul." Da, măicuță, mi-am dat seama că eu numai d-asta mă căiesc. Și, de fapt, intru într-o luptă cu mine, încercând să mă îndrept ca să cresc în ochii mei, dar de fapt nu pot, iar sufletește oricum nu am nicio bucurie.

Cred că în ultimele zile, am simțit, dar doar pentru scurte momente, suferința că păcatele mele L-au jignit și îndurerat pe Domnul. Nu exprim bine ce vreau să spun. Am simțit antagonismul dintre păcate, dintre orgoliul individualist și iubirea, căldura și comuniunea în Domnul. Tot nu exprim bine, dar nu știu cum să zic.

În general, zilele acestea am senzația ca în mine sunt două ființe. Una egoistă, care se poartă după vechi șabloane, și una care trăiește în comuniune cu Domnul, în iubire, căutând să facă voia Lui, nu printr-un efort, ci pur și simplu lăsându-se în brațele Domnului.

Probabil ăsta este omul vechi și omul nou despre care îmi vorbeați. Până acum nu pricepeam, simțeam că în mine se produc niște schimbări, dar totuși eram eu, acum parcă se scindează ceva în mine.

Poate sună a schizofrenie și a multiplă personalitate, dar nu e, e altceva și nu știu să explic, dar sunt absolut convinsă că înțelegeți.

A trecut euforia aia exuberantă, și mă bucur, pentru că, oricât de dulce ar fi fost, nu mai reușeam să mă concentrez la nimic, nici măcar la rugăciune, parcă eram drogată. Cred că Domnul s-a uitat cu mare îngăduință la efervescența mea copilărească. E un moment pe care o să-l păstrez cu drag în amintire, dar sincer, mă bucur că a trecut. Acum, trăirea mea e mult mai interiorizată, Îl simt pe Domnul în sufletul meu, în inima mea, în interiorul ființei mele. Când nu-L mai simt, îmi dau seama că de fapt, m-am depărtat eu de El, absorbită de evenimente sau sentimente din lume, din jurul meu. Dar cum iau seama la inima mea, El e acolo.

Am avut un gând de ispită zilele astea: că poate totul e doar o stare creată de mine în mod artificial, de felul meu prea receptiv și exaltat de a fi, că poate așa cum la yoga vedeam tot felul de imagini și aveam tot felul de trăiri, poate așa am și acum.

Dar mi-am revenit destul de repede. Mă rog: "Doamne, Tu știi inima și sufletul meu. Dacă ceea ce simt e înșelare, Te rog să o îndepărtezi de la mine." Și Domnul nu pleacă din inima mea, Slavă Lui.

Apoi, mai e ceva: numai când mă gândesc (chiar și acum când v-am scris) la trăirile și imaginile din perioada "yoga", simt ceva cumplit, o stare teribilă, (o fărâmă de iad), în timp ce, ceea ce trăiesc acum îmi dă o stare de liniște, de protecție, de împăcare.

Măicuță, dacă totuși, vedeți că "o iau pe arătură", că nu se știe niciodată ce ispită și ce duh de mândrie mă mai apucă, vă rog din suflet să mă trageți tare de mânecă. Nu delicat și diplomat ca până acum, că nici eu nu mai sunt chiar așa de sensibilă și de fragilă.

Sărutări de mâini, măicuță.

Vă mai scriu, imediat cum pot.

Astăzi m-am simțit de parcă nu am mai scris altei persoane, ci mi-am scris mie.

Miruna