Cât de bine înţeleg acum necesitatea vindecării în obţinerea libertăţii. Puteam, Maică, să stau mult și bine în acea îndârjire și aveam și forţa necesară! Ceea ce m-a slăbit însă, ce m-a măcinat extraordinar, a fost relaţia cu C., care mi-a extenuat creierul. Deşi, probabil, trebuia să-mi extenueze inima! Și aici s-a produs breşa. Doamne, și ce bine că s-a produs, că altfel mult și bine, Dumnezeu ar fi fost pentru mine mantaua celor slabi, celor inadaptaţi, complexaţi, frustraţi, care nu sunt capabili să facă față acestei vieţi. Auzi: "crede și nu cerceta!", păi ce-i aceasta, modul cel mai simplu de manipulare a maselor! Și câte și mai câte nu am crezut. Iartă-mă, Doamne, pentru toate și-Ți mulțumesc că Ți-ai întors fața către cel mai mare nimic! Ei, Acest Dumnezeu, m-a primit la El, și nu numai că m-a primit, mi-a mai luat și greutatea de pe spate. Ceea ce s-a întâmplat în ziua întoarcerii mele face parte din ceva atât de intim între mine și El, încât scindarea produsă a trebuit să fie totală. De altfel, Maica mea, nici nu era posibil altfel, fiindcă prea mare mi-a fost "interesul", ca Acel Dumnezeu contestat atâta timp, să existe. Și ca o ironie, în primăvara când duceam nişte lupte cu Dumnezeu (hihi, acum ştiu că le duceam cu mine), am început să citesc "Jurnalul fericirii" și mi-am printat un pasaj, pe care l-am pus deasupra calculatorului și care spunea aşa:
"Iubitorii de raţiune și dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-și dea seama că ei, mai mult decât oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-și dori ca Dumnezeu totuşi să existe și să nu ne fie îngăduit chiar orişice".
Ce adevăr este în cuvintele minunatului N. Steinhardt. Iată cum m-a ajuns din urmă, deşi la momentul citirii lor, nu aș fi crezut. Ce poate fi mai minunat, decât să reevaluez acum toate acestea și să le încadrez în marele răspuns pe care l-am primit atunci. Și ca un amănunt fiziologic, aveam nişte dureri de cap, migrene, absolut năucitoare. Maica mea dragă, acea seara a fost ultima în care m-a durut capul. Și am ştiut atunci că nu mă va mai durea, nu în modul acela în orice caz. Atât de mare a fost eliberarea! Îmi vine să strig și acum tuturor, e atât de simplu: lăsaţi-L să intre! Dar asta nu e ceva care să fie auzit! Ce, eu i-am auzit pe cei care-mi urlau asta? Îmi amintesc că la un moment dat, tot înainte, am început să citesc "Spovedanie neterminată"! Ştiţi de ce? Pentru că citisem recenziile și mi s-a părut interesant personajul principal, din perspectiva modului în care-L refuza-căuta pe Dumnezeu. Țin minte că citeam cartea și aveam dureri fizice efectiv, de supărare, că ştiam că în final se va produce convertirea personajului. Nici nu puteam citi, decât foarte puţin, și cât citeam, era doar pentru a-i căuta acelei tinere, alte soluţii de salvare, în locul convertirii. Îmi era atât de teamă de faptul că acel personaj L-a găsit pe Dumnezeu, de faptul că era vorba de un anume tip de persoană și de faptul că încă o dată aveam în față ideea că există o singură cale și aceea este cea a crucii. Ce bine că L-a găsit și ce bine că L-am găsit și eu! V-am scris toate acestea, Maica mea, pentru a-mi mai ordona întâmplările și mai ales trăirile acestor ultime luni. Atâta bucurie este în mine, nu vă pot spune, am senzaţia uneori că este prea multă și că mă face să fiu egoistă, "jubilând" în fața celorlalţi. O să învăţ să o împărtăşesc cu ei și vreau să-i ajut și pe alţii să o afle, fiindcă deşi sună sectar, e adevărat: "Find Jesus and your search is over!". Desigur, majoritatea aşteaptă să-mi vin în fire, Laura chiar mi-a spus la telefon că, mai nou, vorbesc ca o pocăită. Hihihi, i-am spus, aș vrea eu să pot spune că eu cunosc pocăinţa! Ei, ei, aceasta este firea omului, eu ştiu că nu-mi va trece niciodată, ei însă nu.
D.
D. dragă, dragă mie
Am pus acest fragment din mesajul tău pe site că, poate, cine ştie, aude cineva dintre cei încă tari de ureche, şi zice: „Ia să încerc și eu! Că și pe mine mă doare capul!”.
O, Doamne, dacă am avea puțină smerenie, cât de mare ne-ar fi bucuria!
Îţi sunt tare recunoscătoare că n-ai renunţat să-mi scrii după primul meu răspuns! Dar nu puteam altfel! Acela era „acul” pentru „smeritul” tău cojocel!
Desigur, Domnul a lucrat și te-a cucerit prin chiar acel cojoc, pe undeva. Cred că nu-ţi era deloc uşor să vezi cum, cineva de lângă tine, destul de bine controlat, o lua cu atâta hotarare spre libertate!
Fii binecuvântată, fetiţa mea și bucură-te pe Cale și ai răbdare cu cei dragi! Și Domnul a avut cu noi din belşug!
Cu drag mult,
M. Siluana