E atât de greu să nu mai fim fascinaţi de oameni. Omul care mă atrage, mă fascinează el însuşi, mă condamnă de doua ori: întâi pentru că-mi devine idol și apoi, mai adânc, mă determină treptat să cad în autofascinație, adică boala de care suferă el însuşi, și pe care o voi transmite mai departe. Acesta este mecanismul: omul bolnav de autofascinație îi fascinează pe ceilalţi care vor să devină ca el, adică fascinaţi de ei înşişi. Într-o lume a iluziilor și starurilor nu am decât o singură şansă să mă salvez: întâlnirea cu un om smerit. Acela îl poartă pe Hristos. Hristos nu mă fascinează. Cei fascinaţi de Hristos sunt în erezie, sunt cei care vor să-L înlocuiască pe Hristos înaintea oamenilor. (câţi lideri nu au fost fascinaţi de puterea pe care Domnul o are asupra oamenilor?) Domnul nu vine să ne înlocuiască, ci să ne în-locuiască, să locuiască întru cele dinăuntru ale noastre, să ne transforme cu iubire și iertare, în Sfânta Treime. De aceea smerenia este grea, pentru că ea cere martiraj. Adică moartea, dezgolirea de sine. Renunţarea la sine. La căile mele.
Înţeleg cumva că noi creştinii avem un argument puternic împotriva dualismului: Hristos a spart porţile iadului și a coborât întru cele mai de jos ale lui. În schimb, nimic necurat nu va intra întru împărăţia lui Dumnezeu.
Am sentimentul că am trecut prin Seminarul teologic absorbind multă informaţie și puțină cunoaştere. Nu făcusem atât şcoala în sine, cât am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să scap de acasă. Am avut mereu grijă să nu bat la ochi. M-a obsedat mereu în ascuns teama de exmatriculare, acum înţeleg și de ce: simţeam profund că nu aparţin acelei lumi (din care percepeam cel mai adesea doar manifestări exterioare), de aceea am avut mereu zece la disciplină - nu-mi puteam permite să stârnesc bănuieli, mai ales pe final, după ce descoperisem filosofia. Nu-L descoperisem pe Hristos ca model. Ca Mântuitor, mai bine zis. De acolo permanenta senzaţie de impostură.
Oare putea-mă-voi vreodată instituţionaliza în vreun fel?
În liceu m-am lăsat uşor păcălit. Hristos nu sclipea, nu era seducător, nu era atrăgător, nu era exploziv. Oare prin ce taină lucrurile s-au răsturnat astăzi? I-am făcut multe promisiuni lui Dumnezeu de-a lungul timpului. Dar toate au avut o condiţie subînţeleasă (deşi nu o conştientizam, cel puţin nu deplin): să facă voia mea. De fiecare dată mi-am încălcat promisiunile, deşi El a zis aproape întotdeauna, cu politeţe și respect față de libertatea mea: "Facă-se voia ta."
Revin la această idee mai veche. Dacă mă gândesc bine, oricât de frumoasă și de simbolică este pilda fiului risipitor în forma în care ne-a lăsat-o Mântuitorul, eu am trăit-o adesea într-alt chip, drept dovadă a naturii mele nestatornice: sătul de roşcove, rănit și gol, epuizat și rupt de foame, m-am dus acasă numai să fac un duș, să-mi iau haine curate, să mănânc bine și să iau nişte bani împrumut de la Tatăl. De câte ori nu I-am rănit inima astfel? Nu pentru că Îi luam ceea ce avea pentru a risipi, cât pentru că mă vedea rănindu-mă tot mai mult, și întorcându-mă mereu nu pentru a rămâne, ci doar pentru a-mi trage sufletul și a porni la o mai mare risipire. Dă-mi Doamne, să rămân în Casa Ta și în Căile Tale. Tu eşti Calea și Casa. Tu eşti Tatăl meu.
Lui Dumnezeu (crede mintea mea) Îi sunt dator vândut pentru ce a făcut pentru mine. De aceea îmi e greu acum să-i primesc iubirea și bucuria de Tată, deci să simt recunoştinţă ca răspuns la iubire. Iubirea. Ca iertare. Mai degrabă sentimentul meu este unul de debitor față de creditor (fac tot ce pot să adun suma datorată, deşi ştiu teoretic că e un demers imposibil). Și El se întristează. Trăiesc încă masiv în sufletescul acesta numit psihism.
C.
Dragul meu Copil, drag!
Iată o nouă față a iadului: să nu ne bucurăm de mila Domnului și de iubirea Lui din cauza unei datorii, imense, dar deja iertate! Acum te porți cu sufletul tău ca datornicul iertat de o mare datorie care-l chinuia și ameninţa pe cel care îi datora o sumă foarte mică.
Te rog, copil iubit, smereşte-te și primeşte gratuit iertarea și iubirea Domnului și aşa vei învăţa pocăinţa cea adevărată care este durere dătătoare de Viaţă și bucurie sfântă!
Și să ştii că nu e nevoie să fii instituţionalizat. La o mărturisire asemănătoare cu cea pe care o faci tu acum, părintele meu mi-a spus cândva că „Dumnezeu are ac și pentru cojocul meu și că au mai fost și mai sunt ca mine în Sfânta Lui Biserică!”. Intrând onest și mereu mai profund în Adâncul milostivirii Lui care este Biserica, nu vom mai vedea în nici o instituţie o şcoală de corecţie pentru că Adevărul ne face liberi!
Curaj! Cu dragoste și recunoştinţă pentru lupta ta,
M. Siluana