Starea de grație continuă încă. E ca o ameţeală în fața căreia nu ştiu ce să fac. Caut Biserica și intru în toate zidirile Ei care-mi ies în cale, ca să mă împărtăşesc de Dumnezeu, simţind că acolo îl găsesc plenar. Apoi, am început să “mă vad” cum judec la fiecare pas, cum învinovăţesc fiecare circumstanţă, persoană sau lucru, la orice pas, nu în trecut, cândva, ci aici, acum, în fiecare moment. Toate din jurul meu poartă ”o vină”. De aia, de fapt, fug de mine, de cea care cu fiecare ridicare a privirii judecă.

Mi-am dat seama că, deşi nu spun, sunt cumva “programată” spre ceea ce “aș vrea” să simt, și nu-mi dau voie să simt ce e în realitate. Adică, în loc să mă las “copleşită” de ce-mi dă Dumnezeu, încerc să dictez eu ce “trebuie” să simt. Și nu am putut scăpa de asta decât în Biserică, de parcă aș fi fost bântuită de ceva și acolo am găsit scăpare.

Da, dacă găsiţi că mesajul poate folosi cuiva, cu toată dragostea. Eu nu v-am spus să faceţi publice mesajele mele, nu pentru că aș avea ceva de ascuns (deşi e bine să nu fie numele), ci pentru a nu mă mândri. Nu aveţi idee ce mândră sunt. Mă mândresc pentru fiecare lucru mărunt, fără nicio ruşine, mă mândresc pentru faptul că mă băgaţi în seamă…

Cu drag,

Cr.